Pagini

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Nostalgii de toamna...


Seară de septembrie înmiresmată cu aromele blânde ale toamnei. Pe faleza Cazinoului din Constanţa doar câteva perechi înlănţuite în primăvara dragostei îşi purtau agale paşii şi emoţiile.  Învăluiţi de şoaptele mării şi lumina timidă a lunii păreau pierduţi în lumea lor. Imensitatea întunecată a mării părea presărată cu sclipiri de argint. Luna cu voalul ei de lumină tulbure se strecura timidă în jocul apei făcând paşi scânteietori de dans. Marea era liniştită, melancolică şi fremătătoare sub argintiul mângâietor al astrului nocturn.

Toamna, marea pare că îşi aşează apele într-o binemeritată odihnă după o vară fierbinte. Parfumul de abis răscolit îţi pătrunde în adâncul sufletului, stârnind nostalgii dulci. Dragostea se aşează şi ea în jar mocnit şi se colorează în culorile calde ale toamnei.

Paşii te poartă fără să vrei spre impunătoarea şi fascinanta clădire a Cazinoului, acum adormită în uitare. În lumina alb-opalină a lunii părea uitată acolo de vreme şi numai spiritul ei o învăluia într-un nor de amintire. Pare aproape de necrezut că a fost cândva vie, inundată de lumină. Nostalgia stârneşte imagini incredibile. Imaginaţia poate readuce trecutul în prezent. Într-o contemplare acompaniată de un pianissimo al valurilor ce se loveau de stânci, în jur se contura forfota trăsurilor şi rochiilor elegante, ample şi foşnitoare ale domniţelor ce îşi purtau paşii cu graţie  la promenadă însoţite la braţ de domni gentili. Perechi de îndrăgostiţi îşi pecetluiau sărutul şi declaraţiile de iubire sub complicitatea mării. Şoaptele valurilor, se confundau cu şoaptele cuvintelor de dragoste rostite din depărtările ce păreau mai aproape ca niciodată. Vântul cu parfum de toamnă dănţuia în părul lor ca o blândă dezmierdare venită din depărtări. Neastâmpărul candid al valurilor era acompaniat de armonia valsului unui acordeon singuratic şi trist. Acordurile lui pluteau mai intens sau mai pierdut pe aripa vântului cald dinspre larg. Faleza părea a fi un sanctuar al dragostei unde fiecare pereche venea să depună ofrande ale simţirii.

Închizi ochii şi vremurile de glorie ale Cazinoului te cuprind cu totul. Păcat că timpul este ireversibil şi nu ne poate mărturisi nimic din ceea ce a fost. În urma lui nu rămân decât amintirile şi nostalgiile noastre adunate în istorii apuse.
Trezit din visare nu rămâi decât tu cu marea sărutată sub clar de lună, martora timpului trecut, semeaţă, încătuşată în muţenia mărturisirii a ceea ce a fost. Bucuria prezentului în paşi melancolici la întâlnirea cu marea păstrează ceva din trecutul cu aromă de istorie. Emoţia devine tulburătoare atunci când  paşii lui Eminescu  pot fi paşii tăi, când dragostea mărturisită Veronicăi la mal de mare sub clar de lună poate fi a oricărui trecător prin prezentul ce va sfârşi în amintiri. Pătruns de spiritul acelor vremi ceva în tine refuză prezentul, rămânând suspendat în trecut.

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Cuvintele dragostei...


Deşi este un subiect ce pare banal şi desuet, cuvintele declaraţiilor de dragoste vor rămâne pentru cei îndrăgostiţi acele crâmpeie de suflet dăruite iubitului sau iubitei precum nişte ofrande depuse  in inima lui. Sunt florile de crin cu parfumul lor diafan ce pluteşte către celălalt precum dovadă a inestimabilei dăruiri de sine. Este unul dintre cele mai sublime momente ale apropierii tainice dintre un bărbat şi o femeie, ce stârneşte în fiecare arta creaţiei cuvântului  magic şi inexprimabil pentru cei neatinşi de iubire. Dragostea, nu are raţiune şi nici conştiinţa consecinţelor ce decurg dintr-o mare iubire. Spun mare iubire pentru că fiecare dintre noi o considerăm pe ultima, marea iubire: incredibila, mult aşteptata, candida, nebănuita simţire care dintr-o pură întâmplare a năvălit peste noi.

Deşi dragostea autentica nu are nevoie de prea multe cuvinte, îndrăgostiţii simt nevoia să se alinte, să-şi atingă sufletul şi inima cu cuvinte tandre, calde, înmiresmate cu parfumul floral al dragostei. ”Te iubesc şi atunci când nu te iubesc... ” Ce poate fi mai expresiv şi pătrunzător în adâncul sufletului îndrăgostit decât o dovadă rostită a iubirii dincolo de orice negare pozitivă a iubirii. Pasiunea topeşte  adesea sentimentul iubire în neiubire. Aşa cum de altfel dragostea are momentele ei reversibile de neiubire topite în iubire. Dragostea urcă în pasiune pe treptele picurate cu culorile vii ale dăruirii de sine. Când neiubirea din iubire se arată precum mângâierea blândă a unei brize marine, dragostea opreşte valul învolburat ce se sparge de mal. ”Când nu te iubesc, te iubesc mai mult decât atunci când te iubesc... Eşti singura femeie cu care m-aş închide pentru multă vreme într-un glob de sticlă departe de lumea dezlănţuită. În braţele tale să mă redescopăr. Să-mi pot reanaliza sufletul şi valorile, să fiu eu însumi fără măşti sau false atitudini impuse de lumea înconjurătoare. Aş sta cu tine ore în şir într-un dialog interminabil răscolind după adevăruri, despicând firul în patru, în şase, în opt, în alte o mie de înţelesuri.”

Dragostea, deşi are momentele ei de labilitate, pluteşte permanent  animată de emoţia regăsirii celuilalt în acelaşi sentiment. Trecătoarele umbriri sufleteşti ale neiubirii sunt doar aripile cu care îndrăgostitul zboară spre celălalt. Răscolitoarea simţire oscilează între intensităţi abisale şi adieri diafane înmiresmate cu parfum de prietenie. Dar şi aşa, dragostea nu este eternă. Se stinge în ritm de foc mocnit lăsând în urmă jar stins ce păstrează scânteia unei noi iubiri din neiubire. Dragostea poate reînvia dacă sufletul îndiferent în faţa timpului nu lasă scânteia să se stingă. Iar o dragoste  aprinsă ori restărnită în prag de timp trecut prin ani, este cel mai frumos dar pe care îl primeşti şi pe care trebuie să ştii să-l preţuieşti la adevărata lui valoare.

duminică, 9 septembrie 2012

Femeia din femeie...

Undeva într-o carte am întâlnit un adevăr. Puţini sunt bărbaţii care ştiu să pună în evidenţă femeia din femeie. Cu alte cuvinte feminitatea ca de altfel şi masculinitatea, nu se pot manifesta decât în prezenţa unor naturi autentic masculine şi feminine complementare. Există din ce în ce mai puţine astfel de naturi autentice care să pună în valoare esenţa feminină sau masculină din celălalt.

Femeia nu-şi poate manifesta feminitatea în deplina ei splendoare decât dacă în preajma ei şi alături de ea se află un bărbat cu o puternică influenţă ce derivă din caracterul lui autentic masculin. Femeia va fi femeie atâta timp cât simte pregnant această influenţă manifestată nu atât la nivel fizic, cât la nivel spiritual. Femeia trebuie să simtă puterea, forţa, curajul şi tăria de caracter a partenerului sub sensibilitatea şi delicateţea lui. Femeia caută braţe puternice care să ştie să protejeze, dar şi care să mângâie, să dezmierde în intimitate, să alinte şi să aline atunci când femeia este vulnerabilă. Ea nu-şi va dărui pe deplin feminitatea decât acelui bărbat pe care îl simte ca făcând parte din ea, acel bărbat care o împlineşte spiritual, sufleteşte şi trupeşte. Toată lumea ei va fi închinată acelui bărbat care aşa precum sculptorul, îndepărtează surplusul se marmură pentru a scoate din miezul ei opera de artă. Femeia precum creaţia artistului va purta amprenta daltei acelui bărbat care a descoperit feminitatea din ea. 

Toate conflictele ancestrale dintre cei doi au drept cauză, poate nedovedită, nepunerea în valoare a naturilor lor complementare. Într-un cuplu în care fiecare dăruieşte conştient de propria sa menire, restul relaţiei se compune de la sine într-o perfectă armonie şi echilibru. Bărbatul şi femeia, două entităţi ce construiesc viaţa cu „unelte” diferite, dar care ar trebui să se modelează unul pe altul formând o unitate compusă din masculinitate şi feminitate.

Intr-o imagine ideală bărbatul trebuie să fie combinaţia paradoxală dintre putere şi sensibilitate, voinţă şi blândeţe, duritate şi rafinament, spirit responsabil şi romantism. Asocierea dintre trăsături să denote un spirit care să manifeste tărie şi hotărâre în afara intimităţii cuplului, şi tandreţe, linişte, bunătate dincolo de uşa dinspre lume.
Femeia, îşi va exprima feminitatea dăruindu-se plenar bărbatului ce-şi manifestă masculinitatea prin putere, voinţă, hotărâre, responsabilitate, forţă, curaj în raportul cu lumea dinafară şi trăsăturile „catifelate” în raportul cu ea. Femeia nu va fi femeie atâta timp cât bărbatul va fi labil, şters, un bărbat lipsit de conturul personalităţii, dispus mai degrabă să se transpună în rol feminin decât să-şi asume rolul masculin. Cele două principii, masculin şi feminin, fac parte integrantă din fiecare natură umană, însă proporţia trebuie păstrată în acel echilibru stabilit ancestral. Dramul de feminitatea ce sălăşluieşte în sufletul bărbatului catifelează tăria lui de caracter, iar masculinitatea femeii, îi dă forţa interioară de a fi alături bărbatului susţinându-l cu feminitatea ei. Nimic nu împlineşte mai bine ca dominanta masculina simţită de femeie precum o forţă ce poartă mănuşi de catifea, sau ca supunerea feminină simţită de bărbat precum o susţinere care îi dă putere şi încredere.