La mulţi ani femeie!

Femeia mister nedesluşit...

Dintotdeauna femeia a fost şi va rămâne o enigma. Cei mai mulţi dintre bărbaţi nu reuşesc să descopere adevărata natură feminină considerând femeia un mare mister ce lasă să iasă la iveală doar un mănunchi de dorinţe şi chemări neinteligibile pentru bărbat. Partenerul femeii este aproape întotdeuna pus în situaţii bulversante, neînţelegând ce doreşte femeia de la el. Complexitatea şi raţiunea minţii ei sunt pentru bărbat de-a dreptul ameţitoare, facându-l să-şi piardă răbdarea şi veşnic să fie nedumerit de cerinţele ei mai directe sau mai delicate.

Rarisimi sunt cei ce pot pătrunde esenţa femeii, pot desluşi taina interiorităţii unei femei. Şi de asemena, puţini sunt cei care vor să se aventureze în afla ce taine ascunde fără voie această minune dăruită bărbatului. Femeia a fost creată de Dumnezeu pentru a sta bărbatului alături, pentru a-i fi aproape aşa cum a fost încă de la începuturi, un singur trup. Atunci, au avut aceeaşi esenţă. De ce s-a juns apoi ca unul să fie de neînţeles pentru celălalt, greu de spus.

Paradoxal, deşi sunt într-o veşnică contradicţie, unul fără altul nu-şi află împlinirea. Sunt momente de apropiere până la contopire în spirit şi trup şi momente de destrămare sau ruptură totală până la o nouă apropiere. Totul este un perpetuum ce balansează între respingere şi atracţie. Cu tot tumultul vieţii în doi, femeia este absolutul cunoaşterii unui bărbat.

Desăvârşirea lui şi de ce nu, penitenţa divină ca urmare a păcatului primordial se face dezlegând prin patimire, ceea ce femeia poartă în ea în chip de cutie a Pandorei. Deschizând cutia cu toate umbrele sufletului femeii, bărbatul îi poate îmblânzi pornirile şi dorinţele. Va înţelege că sunt dăruiţi unul altuia şi că numai prin arderea unei uniuni karmice pot deveni ceea ce au fost primordial. Iar cel ce va reuşi să-i afle taina, va avea la picioare toată lumea secretă a femeii.

Iarna la mal de mare...

Privesc cerul din-apoia ferestrei libere de acoperământ al intimităţii... Nu văd decât un cer imens, cenuşiu, fără limite astronomice, dar încadrat de ochiurile ferestrei generoase... E trist şi tern ,de culoarea griului apăsător al iernii ce încă nu se dă dusă... şi plouă mărunt cu stopi plumburii... Totul este ud, înmuiat în acuarela transprenţei cenuşii... Acesta este chipul iernii la mal de mare. Este mai degrabă o toamnă sticloasă, cu ger năpraznic înteţit de vântul ce urlă şi se izbeşte sălbatic de ferestre. Peste toată atmosfera îndoliată se aude mugetul de dihanie rănită al mării. Se izbeşte haotic şi încrâncenat de mal, răscolind străfundurile ei şi aşa tulburi. În timpul iernii nu se linişteşte niciodată. Pare că n-o mai încape abisul şi vrea să iasă din adâncu-i. Se izbeşte nebună de ţărmuri şi revine spre întunecatele-i străfunduri într-un zbucium permanent.

Ţinutul scăldat de mare aproape niciodată n-are parte de o iarnă adevărată, cu nămeţi uriaşi, cu peisajul acela feeric în lumina lunii sau cu omătul ce sclipeşte argintiu în razele soarelui atunci când se îndură să-şi arate faţa. Nu... totul este ”murdar” gri-cenuşiu, orice încercare de poposire a iernii pe la noi se transformă în zloată sau polei. Nimic nu înveseleşte peisajul. Imaginea aceea a frumuseţii diafane a unei mirese îmbrăcată în voaluri albe de ger şi omăt, o avem doar în minte. La noi este doar iarnă stearpă.

Şi de fiecare dată nici nu pleacă la timpu-i. Mai zăboveşte. Şi tot marea o ţine în loc. Când ultima filă din calendarul iernii dă înspre primăvară, ea nu se dă dusă. Pomii stau zgribuliţi cu mugurii încă înveliţi în găoace, păsările se adună stoluri prin copacii desfrunziţi şi ciripesc a primăvară, dar nimic... marea încă se zbate a disperare rece şi alungă speranţa de primăvară.

Oare cât va mai sta lumina asta cenuşiu-lăptoasă peste tot peisajul înlăcrimat?
Cuprind cu privirea prin fereastă cerul precum un tablou triptic animat de păsările ce taie în zbor culoarea cenuşie. Văd o pasăre... nu... două... ce trec precum două săgeţi... alta planează în cercuri largi, apoi dispare. Zboară mai sus tot mai sus... pesemne cauta soarele, dar nimic... soarele este furat de primăvară şi nu va veni decât cu ea odată... până atunci trebuie să ne mulţumim cu frig şi vânt sălbatic sau cu ceaţă deasă ce îngheaţă de îndată transformând adesea tot peisajul într-un tărâm de cleştar. Doar arar, ca o sfioasă apariţie, se iveşte dintre nori o lumină limpede, aşa ca o depeşă din partea soarelui.

Pe străzi, nimeni nu se opreşte la taifas ca altă dată, în zilele cu soare. Fiecare îşi poartă paşii grăbiţi care încotro, spre locurile unde ar putea simţi căldura. Afară rămâne doar timpul prins în buchetul iernii, ce cu greu se ofileşte aici la ţărm de mare.
Doar prin curţi, prin straturile moinite, stau câteva căpşoare albe la sfat... ”Oare a venit primăvara? ”

Domnului scriitor Andrei Pleşu, cu dragoste...

M-am îndrăgostit de Andrei Pleşu. Nu de omul Andrei Pleşu, ci de scriitorul, care întruchipează toate calităţile pe care eu le aştept de la un om dăruit condeiului. L-aş citi fără întrerupere dacă şi el nu şi-ar acorda ragazul unei vieţi personale. Oricum, scrierile lui sunt limpezi şi cu plăcută surprindere constat că multe dintre ele relevă aspecte simple ale vieţii noastre cotidiene. Uneori sunt lucuri minore pe care el, maestrul le tratează cu foarte multă seriozitate şi respect dându-le astfel importanţa cuvenita. Sunt aspecte pe care noi, cititorii şi ceilalţi semeni aproape că nu le luăm în seamă, trecem pe lângă ele aşa cum facem cu multe alte episoade, spunem noi nesemnificative, ale vieţii noastre.

Stilul cu care domul Pleşu abordează temele este unul firesc. Indiferent că trebuie să critice ceva sau în aceeaşi măsură să laude ceva, o face subtil şi cu o delicateţe ce-ţi îmbălsămează sufletul. Cred că omul acesta s-a născut bonom, nu ştie să fie acuzator şi nici dur în exprimare. Scrierile lui fac parte din acea categorie pe care o aminteam în blogul anterior despre carte. Sunt acele cuvinte delicate şi mângâietoare spiritului precum mătasea şi fineţea unei adieri. În schimb au o forţă inimaginabilă de a construi în cititor cunoaştere şi înţelegere a ceea ce este viaţa şi omul în aspectele cele mai simple, dar profunde, ale ei. Aşa cum spunea şi dumnealui întrunul dintre articolele sale, ”Scriitorul trebuie să se ferească de cuvinte mari. Viaţa pură şi simplă e mult mai bogată şi mai interesantă decît părţile ei „sublime“. Literatura nu vrea nici „să ne gîdile în mod plăcut“ auzul, nici să reproducă „meandrele concretului“. Cred că acesta este secretul.

Scriitorul Pleşu are o filosofie pe înţelesul tuturor. Dezbate întrun mod accesibil plăcut aceleaşi subiecte abordate şi de alţi scriitori, dar el le tratează întrun mod filosofic ”la mintea cocoşului”. Gândurile lui aşternute în cărţi sau articole sunt înţelese şi de filosof, dar şi de marea majoritate a oamenilor de rând. Scrisul dumnealui este în consecinţă ceea ce cititorul de rând aşteaptă de la un scriitor. Vrea să primească informaţia facil, uşor de pătruns în conştiinţa lui, dar cu greutatea seriozităţii atingerii subiectelor de interes pentru cititor.

Scrierile lui au o anumită melodicitate. Sunt plăcute spiritului păstrând o anumită cadenţă poetică. Nu ştii la un moment dat dacă citeşti o poezie sau un text. Frazele sunt ritmate cu o rimă aparentă. De fapt, frazele nu au o cadenţă decât dacă rezonează cu interioritatea cititorului şi se armonizeaza cu gândirea acestuia.

Am îndrăznit să expun cateve idei legate de scriitorul Andrei Pleşu dintr-o mare admiraţie pe care o am faţă de dânsul. Altfel nu mi-aş fi permis să apreciez un sciitor de talia dumnealui, având in vedere faptul că diferenţa dintre mine şi el este imensă şi nici măcar nu îndrăznesc să spun că ceea ce am scris se poate numi scriere.

Gândul...

Gândurile sunt pruncii conştiinţei. Acolo se fac şi se desfac toate misterele lumii şi ale existenţei. Conştiinţa este locul unde se dau lupte crâncene între raţiune şi inimă. În conştiinţă se adăpostesc toate gândurile strâmbe sau drepte şi ies la lumină doar faptele ca imagine reală a lor. Suntem animaţi în permanenţă de gând. Nu poţi fi golit total de gânduri, conştiinţa nu poate fi vidă, întotdeauna există o adiere a gândului. Chiar şi în momentele de relaxare totală, în acea meditaţie indusă prin educarea conştiinţei pentru eliberarea minţii de orice gând, după un exerciţiu îndelungat se poate ajunge la o anumită performanţă. Altfel mintea este în permanenţă preocupată de această însuşire proprie omului – gândirea. Fără gândire, omul nu are discernământ şi acţionează lipsit de raţiune, împotriva condiţiei de om.

Gândurile se zămislesc, trăiesc şi mor într-un ciclu perpetuu al existenţei lor, acolo unde conştiinţa şi spiritul au libertatea de a crea. Dar şi unde trupul este imobil, captiv unei sorţi nefericite, gândul are libertatea totală fără graniţe. În fapt, libertatea în adevăratul sens al cuvântului poate fi condiţia esenţială, doar a gândului. Întemniţarea trupului întrun fel sau altul, nu poate opri gândul să fie creativ. Dimpotrivă, atunci când trupul nu are libertatea de mişcare, gândul suplineşte şi împlineşte nevoia de libertate.

Gândurile au propria existenţă deseori metamorfozată. De la stadiul de simplă idee, se dezvoltă crescând în intensitate şi limpezime, apoi la apogeul implinirii se materializează sau, în cele din urmă, ”îmbătrânite”, fără şansă de materializare se trec şi se nasc altele.
Prin gând omul devine ceea ce gândeşte. Un univers în care bucuria existenţei se împleteşte cu eşecurile inevitabile sau unul în care rezultatul gândirii negative se reflectă în pesimismul ce ucide lent şi sigur.

Gândul poate crea lumi sau tărâmuri de vis, opere de artă sau de cultură, călătorii în spaţii de neatins, poate zidi fără unelte fiinţa, dar în egală măsură poate dărâma esafodajul încrederii de sine, abandonând speranţa. Gândul nu cunoaşte spaţiul şi timpul. Distanţele sunt lipsite de sens, iar timpul este o noţiune abstractă. Neîncorsetat de cele două dimensiuni, puterea gândului - telepatia, transmite celui aflat la distanţă, dar pe aceeaşi undă de rezonanţă, o vibraţie purtătoare de bine din partea celui ce gândeşte apropierea. Deşi inexplicabilă această manifestare, realitatea a dovedit că o anumită legătură strânsă între două sau mai multe persoane, este rezultatul gândului îndreptat către celălalt cu care eşti întro conexiune specială. Prin gând imposibilul devine posibil, iar realitatea pare mică şi limitată în comparaţie cu virtualul ce devine o lume a tuturor posibilităţilor.

Gândul este energia faptelor noastre. Viaţa omului se împarte între gând şi faptă, el fiinţează între două lumi, una reală a faptei şi una virtuală a gândului. Lumile lui se întrepătrund, creând astfel mediul şi relaţiile cu cei din jur.
Şi tot gândul ”este sculptorul ce te face persoana care doreşti să fii”(citat). În gânduri poţi fi ceea ce ţi-ai dorit, poţi avea bogăţia tânjită absurd, poţi iubi şi poţi urâ cu aceeaşi intensitate fără ca celălalt să aibă de ştire. Gândul poate fi turnul de fildeş în care te învălui în propria singurătate, doar tu cu sentimentele tale. Unele mângâietoare, înălţătoare întru credinţă, altele triste, coborând în Iadul dezamăgirii şi al îndoielii.