La inceput a fost cuvântul...

Cartea te seduce precum o ispită. Te atrage spiritual întro uniune tainică până acolo unde îmbrăţişarea dintre carte şi cititor topeşte gândul în conştiinţă. Întâia dată îi vezi titlul şi autorul, precum vezi inocenţa pe chipul unei fecioare. Pentru tine, necunoscătorul, este doar ideea virgină a cărţii, ce te incită să-i dezlegi taina. Apoi curiozitatea te îndeamnă s-o atingi. Deschizi coperta şi primele pagini ţi se dezvăluie sub privirea flămândă de a afla ce ascunde în noianul de cuvinte adunate în paginile ei.

Prima pagină... a doua... şi tot aşa cu nesaţ nepotolit, întorci delicat filă cu filă precum clipele de tandreţe întro dragoste sublimă. Te cucereşte cu trena rândurilor ei nesfârşite, cu ideile limpezi ce-ţi pătrund în minte aşezându-se subtil întro acumulare de esenţe de trăire.
Cuvânt cu cuvânt, idee cu idee, se creează acea legătură metafizică, tainică, inexplicabilă pe care nu o poţi descrie în cuvinte. Adori să citeşti, adori să te pierzi în scrierile ei, simţi cum dragostea spirituală creşte în tine, apoi devine simţire. Şi aşa rămâne... nu se poate uita. Un sentiment de neuitat, ce se repetă întro altă formă şi o altă trăire cu fiecare nouă carte.

Gândurile autorului devin carte şi cartea devine gând dăruit conştiinţei cititorului. Fiecare are un fel aparte de a stârni în tine sentimente, unele diafan, altele violent. Primele, deşi cuvintele sunt delicate precum o mătase ce mângâie conştiinţa şi sufletul, au o forţă inexplicabilă. Sunt dinamizatoare, sunt vii, mângâie şi trezesc la viaţă în acelaşi timp. Celelalte, sunt precum rafalele unei arme. Directe şi tari. Dezvaluie adevăruri revelatoare, ce te fac să-ţi aminteşti motivul existenţei pământene. Sunt mai presus de vise şi himere, te trezesc din oniric aruncându-te într-un plan al realului acolo unde viaţa este altceva decât în imaginaţia cititotului. Fiecare cu stitlul ei, fiecare cu genul ei, apoi fiecare cu parfumul ei de doamnă nobilă, te face să te îndrăgosteşti de livresc. Sunt şi momente de saţietate când ai tendinţa s-o uiţi rătăcită pe undeva prin casă, dar nu o poţi părăsi multă vreme, te întorci la ea cu aceeaşi dragoste. O cuprinzi delicat şi te laşi purtat de slovele ei în lumi pe care nu le cunoşti.

Cartea este un vis real. Imaginarul devine realitate prin cuvintele pe care le citeşti. Cartea creează conştiinţei un strai de lumină în care se reflectă lumea interioară şi exterioară a cititorului. Cartea dezleagă enigme şi potoleşte curiozităţi. Cartea potoleşte setea de cunoaştere şi dă dorinţei de înălţare o cale. Cartea îţi deschide şi netezeşte drumul înţelepciunii, filosofia cărţii botează filosofia vieţii şi dă un alt sens existenţei.

Cartea îţi poate fi prieten, părinte, duhovnic şi bunăoară cale de urmat. Nu toate merită deschise cu acelaşi drag şi cu aceeaşi încredere. Nu toate au strălucirea divină a unor gânduri primite de Sus, nu toate sunt poveţe şi îndemnuri spre înălţare, nu toate te pot seduce cu smerenie şi evlavie spre cunoaşetere, însă toate au intenţia de a o face. Cred că nici un autor serios nu se aşterne pe scris pentru a releva în cuvinte răul cu intenţia de a face rău cititorului. Nu... autorul scrie despre rău pentru a face bine, pentru a demonstra cât de satanic este răul.

Gânduri feerice...

Totul era lumină, totul era omăt alb, imaculat, sclipitor în noaptea chemătoare de Lumină. Era seara de Ajun. Pregătirile erau pe sfârşite, ne cuprindea tihna înserării şi a fulgilor de nea ce se aşterneau necontenit peste sat. Forfota de peste zi se stingea cu fiecare clipă de înserare. Pierdute în depărtare, se auzeau doar glasurile colindătorilor şi câte un câine aţîţat de gălăgia din uliţă. Am ieşit afară şi m-am dat fulgilor de nea. Mi se topeau pe faţă şi pe mâini într-un sărut înlăcrimat. Printre fulgii adunaţi pe gene zăream pe deal printre vârfurile brazilor înveşmântaţi în alb, o lumină lăptoasă cenuşie. Părea a fi spiritul pădurii ce ascundea lumina lunii. Cât cuprindeai cu privirea imensitatea albă, doar ici colo se zărea câte un voal de fum ce înceţoşa imaculatul pur al zăpezii. Siluetele desenate pe cer de fumul răzleţ ce se înălţa spre univers, păreau spirite în căutarea unei căi divine. Totul era feerie şi absolut, totul părea desprins dintr-o lume ireală în care liniştea nu este o noţiune abstractă. Tihna unui loc în care să simţi cu toată fiinţa bucuria deplină a unei linişti desăvârşite, un căuş de lume în care să simţi Raiul, părea dincolo de înţelegere. Era locul ideal al unei solitudini reale, ce amintea de primordialităţi ancestrale, o puritate a liniştirii spiritului într-o pierdere din văzul şi nebunia hotică a lumii.

În satul pierdut printre dealuri, parea că totul începe şi se terminaă acolo. Lumea începea şi se termina cu fiecare suflet ce cauta simplitate, iar natura părea a-i fi leagăn şi mormânt. Pacea interioară se rupea din pacea cosmică, spiritul plutea în braţele spiritului universal, iar lumina difuză reflectată de cristalele iernii, dădeau atmosferei intimitatea spaţiului sacru.

Casa modestă, dar primitoare, intimă, primea cu aerul unei ţărănci simple ce-ţi oferea din plinătatea puţinului ei. Mult mai mult şi mai împlinitor decât imensitatea goală a unei primiri luxoase lipsită de valoarea esenţei. De cum îi păşeai pragul simţeai mireasma închinării spiritelor ce aveau sălaş acolo, simţeai vibraţia candorii unei fete mari ce n-a cunoscut intinarea bărbatului. Spoiala albă a pereţilor, mobilierul simplu şi tare, rogojina acoperită de preşuri ţesute în război şi focul ce ardea în soba cu pirostrii, păreau a fi acolo odată cu veşnicia. Imaginea parcă încremenită în timp, nu avea nimic din neruşinarea unei deiscrepanţe moderne. Armonia era perfectă, lucrurile erau spiritual legate între ele cu un aer comun al inocenţei. Până şi mâţa ce torcea leneşă pe cuptor, părea a fi acolo dintotdeauna pentru a completa pictural acel tablou.

M-am uitat să văd ceva din opulenţa caselor moderne, un ceva ieşit din armonia simplităţii. N-am văzut nimic tulburător privirii şi simţirii. Nu era acolo nici măcar bradul aşa precum sunt defuncţii arbori sfărtecaţi pentru a aduce bucurii pustii în sufletele celor din casele bogate în nonvaloare.
În casele simple bradul este iertat de sacrificiul de a fi smuls din natură pentru a înfrumuseţa un spaţiu deja frumos prin puritatea lui. Veşnicia şi tinereţea lui fără bătrâneţe îşi pierde semnificaţia într-un sapţiu apăsător de cald, dar pustiu. Cei simpli nu smulg din natură ceva viu doar pentru plăcerea lor de a muta natura în casa lor. Bradul rămâne unde a prins rădăcini, în pământ şi în sufletele lor, simbolizând înnoirea şi spiritul viu.

Masa în jurul căreia ne-am adunat era mică şi ne-am mirat că ne-a cuprins pe toţi intim pe lângă ea. Nu aveam fiecare un spaţiu ce ne permitea să ne lăfăim în jurul farfuriei şi al bucatelor nenumărate puse pe masă, dar faptul că eram alături şi spiritele erau îndestulate cu binele ce ne-a cuprins prin lumina locului şi a armoniei cosmice, a fost deajuns. Nu eram dornici de nimic altceva, doar de bucuria de a simţi o renaştere a noastră din spiritul Naşterii Lui. După primul pahar de licoare aromată de struguri, ne-a cuprins toropeala. Eram îmbujoraţi şi cu chef de vorbă. Ne-am ridicat de la masă şi am ieşit afară. Încă ningea cu fulgi imenşi, iar de jur împrejur zăpada era neatinsă. Într-un copac rămuros printre câteva frunze ce se încăpăţînau să nu moară, un corb îşi cânta cu glas rătăcit în simfonia iernii, oful umilinţei de a fi cioară. Ne-am desfătat privirile şi ne-am umplut sufletele de liniştea unui sat rătăcit în vremuri. Apoi am continuat să ne naştem odată cu El.