Lumea pare lipsită de sentimente. În mulțimea
de chipuri rareori vezi o lumină reflectată de un surâs sau o licărire a
privirii alimentată de pacea interioară sau de un motiv nevăzut. Apatia pare că
devine o stare generală ce stinge orice urmă de entuziasm. Se spune că omul nu
poate trăi multă vreme nefericit.
Dacă nu are motive de bucurie, le inventează,
își află o motivație care să-l facă mai mult sau mai puțin fericit. Caută în
jur, în natură, în el însuși ceva ce-l va ține pe linia de plutire. Cu toate
astea parcă nu mai suntem capabili să
simțim. Ceva s-a uscat în noi, ne transformam pe zi ce trece într-un ținut arid
lipsit de luxuriantul emoțional. Sensibilitățile noastre s-au tocit sau nu mai
există stimuli emoționali care să ne stârnească bucurii sau fericire? Paradoxal,
dorința de fericire este din ce în ce mai mare, însă cu greu ajungem la cele
mai slabe stări de bucurie. Aproape că orice zâmbet moare înainte de a se
naște. Privirea trece alunecător peste orice sclipire de frumos. Este oarbă, nu
mai poate pătrunde dincolo de superficial. Nimic nu pare să mai declanșeze vibrații ale
sensibilității. Totul în jur este tern. Viața și nevoile ei imediate, lupta
pentru supraviețuire, cotidianul metalic, societatea rigidă, politicile
bolovănoase și incerte, au abrutizat tot ce era frumos în om. Au instalat în
suflete un ținut glacial și rezervat.
Facem totul în grabă. Trăim ca și cum timpul
s-ar epuiza la un moment dat și n-ar mai rămâne suficient pentru ce aveam de
făcut. Lucrăm în grabă, facem greșeli din grabă, drumurile sunt tot o
alergătură, relaționăm superficial cu ochii pe ceas, ne distrăm în pripă ca și
cum am fura acele clipe timpului și mai grav de atât iubim sau ne îndrăgostim
pe jumătate. Nu mai avem timp nici pentru iubire, nu mai avem vreme să o lăsăm
să înflorească și să ne bucurăm plenar de frumusețea ei. Ne întâlnim doar în
răstimpuri, în cea mai mare grabă, facem amor pe jumătate și desigur doar cu jumătăți de senzații. Gândul este la lumea nebună de afară și nu
acolo în intimitatea ființei noastre. Nu știm cum să intrăm mai repede din nou
în cursa pentru cucerirea, a ce sau… a cui? Ne pedepsim singuri neacordându-ne
răgazul de a ne bucura și a fi fericiți. Nu știm să ne detașăm preț de un răgaz
de toată nebunia din jur și să luăm o pauză ca și cum ne-am arunca într-un val
emoțional. Să uităm de timp, de probleme, de necazuri, de lipsa banilor, de
temnița pe care am ales-o în deplină libertate de gândire. Și motive sunt slavă
Domnului la tot pasul, dar privirea nu le mai vede, sufletul nu le mai simte.
Pe dinăuntru sentimentele au împietrit.
În lumea asta înghețată, preocupată doar de
hrană și plăceri explozive uităm de
bucuriile mici mult mai substanțiale puse alături una câte una. În lumea asta
construită din sentimente ciuntite, de alergătura fără noimă după fericire, se
poate și altfel. Se poate trăi plenar orice bucurie, orice senzație, orice
emoție, năpădiți de viul vieții. Cei care trăiesc astfel sunt privilegiați față
de cei care nu știu sau nu se mai pot dărui absolut unei senzații. Dar ei sunt condamnați să-și ascundă simțirea
într-o lume în care ceilalți nu simt ca ei. Este jenant să-ți arăți
sentimentele. Poți fi calificat drept slab sau labil emoțional. Manifestări ale
bucuriei și fericirii, admirația pentru frumos, cuvintele blânde, tonalitățile calme
apanaje ale serenității sunt luate drept nebunie.
În vremurile acestea tulburi și adesea haotice
a-ți manifesta sentimentele devine riscant. Dacă vei trăi plenar bucuria sau
fericirea în public vei fi privit de ceilalți cu ochii îngustați de neacceptare.
Trăirea ta nu are ce căuta într-o lume dominată de materialism, într-un
cotidian în care lumea se zbate să supraviețuiască. Unul ca tine care se bucură
de un răsărit de soare sau un apus mistuit de flăcări stins în apele mării, pare nebun sau labil
emoțional. Să trăiești emoția dragostei fără să-ți ascunzi pasiunea, să fii
impresionat de frumusețe, de bunătate, de natură, iar este o adevărată nebunie.
Oamenii puternici nu se vor lăsa dominați de stări destabilizatoare. Ei își
doresc să fie vii, dar se tem de o anume față a fericirii. Iar în cazul acesta fericirea, fericirea
este de-a dreptul utopie. În curând oamenii vor învăța despre fericire ca
despre o noțiune istorică. A fost odată…
