Recviem...

Ascult recviemul lui Mozart…

http://www.youtube.com/watch?v=Zi8vJ_lMxQI

”Messa” cu acordurile ei te trezesc din moarte. Este atât de răscolitoare încât fiecare notă a corului îți pătrunde până în străfundurile ființei tale. Gravitatea și armonia vocilor te emoționează până la lacrimi. Nu-mi pot stăpâni tremurul interior. Și plutești… te ridici undeva deasupra lumii, deasupra dorințelor, deasupra nevoilor, deasupra răutății, urii, lăsând pe pământ micimea și disperarea căutărilor deșarte. Dincolo de moarte este doar iubire. Dincolo de viață este numai moarte.

Înfiorare și absolut, durere și lumină… calea spre eliberare de tine, acolo în împărăția cerului fără de întemnițare în sclavia trupului. ”Lacrimosa…”  Lacrimi și suspin stârnite din durere de moarte întru înălțare spre dincolo de sufletele înrobite de păcat.   

Cu ochii închiși ești una cu muzica, ești o voce, ești o notă, ești un acord al armoniei vibrante. Acordurile sunt cutremurătoare, emoțiile frisonante, tulburătoare, defuncta ființă trecută în moartea sufletului și în nepăsare învie în spirit. Pustiul nu este un loc al îngropăciunii, este locul care înflorește în Lumina Recviemului. Incredibil, o asemenea creație precum muzica lui Mozart este mai mult decât acorduri muzicale. Este ceva ce umple golul din tine cu o substanță fără conținut, dar care îți întregește trăirea cu simțire pură.

Ascult muzica de dincolo de om cu întreaga mea prezență materială și imaterială. Nu mai știu dacă sunt eu sau un gând ce seamănă cu mine. Vocile din cor ajung până la Cer prin mine. Simt cu fiecare sunet este precum un crâmpei luminos desprins dintr-un rug de durere care se înalță precum o torță spre a ajunge acolo unde torța se unește cu Lumina Cerului. Iar la final nu mai ești decât materie topită în acorduri grave de rugă funebră. Moarte și Înviere…

Până când moartea ne va despărți…

Vine o vârstă când ești atât de îndrăgostit încât simți nevoia să-ți iei partenerul de mână și să te oprești în fața ofițerului stării civile. Mai devreme sau mai târziu, mai tineri sau mai copți, întâlnim  acea persoană pe care o dorim alături pentru tot restul vieții. Suntem nerăbdători să fim o familie, să arătăm lumii că am intrat în rândul ei fără să gândim prea mult ce urmează după.  Desigur, impulsul este stârnit de sentiment. Dacă n-am fi îndrăgostiți, mă întreb oare câți dintre noi și-ar dori în acel moment să se căsătorească și desigur, să rămână împreună ”până când moartea ne va despărți”.

Suntem convinși prin educație că dragostea trebuie să fie condiția primă atunci când doi oameni își leagă destinele pe veci. Așadar cei mai mulți dintre noi se căsătoresc din dragoste. Firesc, nu? Altfel ar fi imposibil să-ți legi viața de un om pe care nu-l iubești. Nici în cel mai îndepărtat gând nu germinează ideea de a te căsători cu cineva fără să fii îndrăgostit lulea.  Nu acceptăm nici măcar o dragoste sedimentată în timp, un sentiment care s-a maturizat, a căpătat reflexia rațiunii pentru că avem tendința ca o dată ușor treziți din beția conștiinței să nu mai fim tentați să facem pasul.

Tentația de a-ți lega viața de un om vine de fapt dintr-un impuls, adesea, bazat doar pe o beție de moment. Nu este nicio noutate pentru nimeni că dragostea nu ține o veșnicie. Este suficient să țină câteva luni pentru a săvârși unul dintre cele mai importante lucruri din viața unui om. Alteori ține câțiva ani, adică tot insuficient pentru a-ți garanta durabilitatea relației în timp. Extrem de rar, așa precum o excepție sfidătoare a efemerității sentimentului ea poate dura o viață întreagă, însă cei care au parte de o dragoste vie pot fi considerați aleși ai sorții.

Pentru cei mai mulți aflați  la vârsta arderilor interioare, dorința de a se căsători devine scopul vieții lor. Sunt câteva dogme impuse de societate și de familie pe care le moștenim precum principii imuabile. Născându-ne și dezvoltându-ne într-o familie, ni se inoculează prin educație aceleași principii ce par dăltuite în viața noastră. Să ne căsătorim indiscutabil din dragoste, să facem copii, să-i creștem și să-i educăm, să rămânem împreună până când moartea ne va despărți. Nu este nimic rău în asta. Sintagma desuetă inventată de societatea socialistă ”familia - celula de bază a societății”, încă are rezonanță reflexivă în mintea oamenilor.

Deși pare absurd și paradoxal, tot ce distruge relația dintre doi oameni la un moment dat, în sens volatil, este tocmai dragostea care i-a unit. Sentimentul în imaterialitatea lui se evaporă în neant. Rareori li se spune tinerilor că familia trebuie să fie relația dintre doi oameni bazată în primul rând pe prietenie precum o altă formă de iubire, toleranță și înțelegere, nu pe atracție fatală.  Familia este locul în care ”se zidește o casă” în care se nasc urmașii. Familia este mediul prolific în care membrii ei se dezvoltă într-o atmosferă calmă,  caldă, morală și afectivă. El și ea, responsabili și angajați, deși sună pragmatic și revoltător, sunt de fapt membri unui contract pe care l-au parafat prin certificatul de căsătorie. Când semnează acest ”contract” ei ar trebui să știe deja clauzele contractului. Ei ar trebui să știe că dragostea se stinge foarte repede și de abia din momentul acela se trezesc la realitate. O realitate care li se revelează înțelegând cu claritate la ce s-au înhămat și cu cine au ales să fie alături. Prin urmare, deși este greu de recunoscut, dragostea fără maturitate, plutirea pe nori fără să simți din când în când pământul, lipsa de discernământ a ceea ce urmează, atracția carnală fără unire spirituală, în scurt timp va distruge relația.

Deși idealul ar fi o căsătorie și o dragoste absolută în același timp, durabilă în același cuplu, realitatea a demonstrat că lucrul acesta este aproape imposibil. Nu ne rămân decât două soluții… ne mulțumim cu o căsătorie din dragoste în care ne jucăm rolul până la capăt sau… ne căsătorim din prietenie autentică și responsabilă și trăim o mare dragoste în afara cuplului.