La începuturile Creaţiei, sufletul a fost suflarea prin care divinitatea
a dat viaţă lutului. Mai târziu, când a ales cunoaşterea binelui şi a răului în locul iubirii absolute, omul
a descoperit sentimentele. Poate părea desuet, însă nu se spune în van că în lipsa iubirii se naşte nimicul. Cea dintâi emoţie care l-a copleşit pe om a fost
dragostea. Fără ca dragostea să-i cuprindă sufletul şi mintea, el ar fi rămas
nesimţitor cum era înainte de a gusta din pomul cunoaşterii şi n-ar fi cunoscut simţirea omenescă - bucuria, fericirea, bunătatea, dăruirea, dar nici ura, teama, durerea,
suferinţa, dezamăgirea.
La început a fost
Cuvântul şi Iubirea, iar mai târziu dragostea. Când a pierdut Raiul, omul nu cunoştea
dragostea, dar într-o zi a simţit un fior care îi incălzeşte inima. Totul în jur
i se părea altfel. Cerul mai senin, deşi norii alegau duşi de vânt. Natura mai vie
chiar dacă toamna o cernise în culori cenuşii. Paşii îi păreau o plutire pe urcuşul
bolovănit. A simţit cum emoţia îi răscoleşte gândurile şi inima. Nu ştia ce i
se întâmplă. Însă a simţit că în el este o forţă care îi schimbă întru totul viaţa.
Aşa a înţeles omul într-o bună zi că s-a îndrăgostit.
A aflat ce-i iubirea şi
a fost foarte fericit. Dar nu s-a oprit aici. Dacă n-ar fi cunoscut dragostea, n-ar
fi cunoscut nici celelalte sentimente. Îndrăgostindu-se a cunoscut bucuria şi fericirea,
bunătatea şi înţelegerea, sacrificiul şi dorul. A învăţat generozitatea dăruind,
a învăţat compasiunea alinând suferinţa, s-a descoperit pe sine devenind poet, muzician sau scriitor. A
învăţat cu blândeţe să redea lumina din ochii iubirii, alungând tristeţea. A
aflat ce-i binele dăruind din binele lui.
Când a pierdut dragostea,
restul sentimentelor au venit rând pe rând să distrugă ce construise iubirea. A
cunoscut teama de a nu pierde dragostea, ascuţindu-şi armele cu care îşi va apăra
starea de bine. A învăţat să-i fie dor, să se topească în iubire, dar a învăţat
şi să arunce iubirea la gunoi, desconsiderând dăruirea. A gelozit pentru că se temea
să nu piardă binele şi sublimul pe care îl simţea primind dragoste. Când a fost
părăsit, rănile sufletului i-au sângerat cumplit. A cunoscut neputinţa de a smulge
dragostea celuilalt. A aruncat cu noroi şi a târât în mocirlă iubirea. A devenit
trist şi dezamăgit şi s-a răzbunat. A învăţat să urască pentru că nu mai era iubit.
A învăţat să părăsească, să alunge din calea lui iubirea rămânând pustiu şi rece.
Aşa a aflat ce-i deşertăciunea din el şi singurătatea. A aflat ce-i răul
dăruind din răul lui.
A păşit mai departe, căutând
din nou dragostea, dar a aflat regretul şi disperarea. Resentimentele l-au copleşit,
i-au rănit sufletul şi i-au umplut inima de lacrimi.
A căutat dragostea în
om, dar toţi oamenii erau pustiiţi de simţire. Ce nu era în el, nu mai era nici
în ceilalţi. Atunci a iubit animalele sau neînsufleţitul material pe care le
poţi iubi fără să dăruieşti prea mult, în schimb pustiul din tine se poate
umple cu satisfacţia seacă a împlinirii.
Dragostea cu sora ei
spirituală Iubirea, sunt cele două simţiri fără de care celelalte sentimente nu
pot exista. Sentimentele se trezesc la viaţă de abia după ce înveţi să iubeşti.
Nu poţi urâ dacă nu ai cunoscut mai întâi iubirea. Nu poţi fi îndurerat şi
trist, dezamăgit şi neîmplinit dacă nu făcut o pasiune îndrăgostindu-te. Nu poţi
fi gelos sau muşcat de invidie dacă cineva nu ameninţă să-ţi ia dragostea. Nu
poţi cunoaşte frica de rău dacă nu ai cunoscut mai înainte binele. Dintru
început este iubirea, dar când iubirea se stinge...