Pagini

luni, 20 februarie 2012

Limbajul trupului...

Iată ce spunea Erasmus de Rotterdam: ”Căci nu întâmplător faptul că înţelepţii din vechime au spus că sufletul are sediul în privire. Lectura psihologică a privirii a rămas pentru noi un loc comun, elementar. Dar toate mişcările, toate atitudinile trupului, însăşi îmbrăcămintea pot constitui obiectul unei descifrări asemănătoare. Gesturile sunt semne şi se pot organiza într-un limbaj. Ele se pretează interpretării şi îngăduie un reperaj moral, psihologic şi social al persoanei respective. Nu există trăsătură intimă pe care ele să n-o trădeze. O asemenea sugestie are şi reversul său. Dacă trupul spune tot despre omul lăuntric trebuie să se poată forma sau reforma dispoziţiile intime, dirijând în mod corect manifestările corpului.”

Dacă trupul mărturiseşte tot despre omul lăuntric, Marcel Proust vorbeşte despre faptul că îi credem orbi pe ceilalţi atunci când trupul nostru, fără vrerea noastră, vorbeşte în locul nostru.

”Şi nu numai când vorbim despre noi îi credem pe ceilalţi orbi; noi şi acţionăm ca şi cum ei ar fi orbi. Pentru fiecare dintre noi există un zeu special care ne ascunde sau ne făgăduieşte că defectul nostru nu va fi vizibil, tot astfel cum le închide ochii şi nările oamenilor care nu se spală făcându-i să nu mai vadă dâra de murdărie pe care o poartă în urechi şi să nu-şi simtă mirosul de sudoare de la subsuori, ci îi convinge că se vor putea plimba astfel în toată liniştea prin lume şi nimeni nu va observa nimic. Iar cei care poartă sau dăruiesc perle false, îşi închipuie că vor fi luate drept perle veritabile.”

Interioritatea este adesea un adevărat câmp de bătălie în care instinctele vor să răzbată spre exterior, iar frica de a nu greşi, moralitatea, luptă din răsputeri să le ţină în frâu. Cu toate acestea nimic nu poate fi ascuns.

Oameni fiind avem dorinţe, nevoi, orgolii, vanităţi, vicii, virtuţi, sentimente, un întreg arsenal amestecat care alcătuieşte omul lăuntric. Evident că această pleiadă de trăsături trebuie să se manifeste într-un fel anume. Sunt precum caii pe care nu-i poţi ţine în frâu decât dacă ştii bine să-i struneşti, altfel scapă în mirişte şi distrug imaginea naturala a câmpului, închipuindu-ne că nimeni nu observă. Ne înşelăm. Ceilalţi văd. Citesc în noi precum într-o carte deschisă. Orice cuvânt şi orice gest ne trădează, expunând privirii celorlalţi toate nevoile noastre interioare, toate nemulţumirile sau toate fericirile. Natura umană nu poate fereca sentimentele în lanţurile nemanifestării lor. Refularea, aşa cum spunea Freud, adică izgonirea impulsului în inconştient, se trezeşte replicând sau gesticulând, râzând isteric sau nervos, punând în lumina privirii celorlalţi tocmai acele ”secrete” pe care nu voiam să le dăm in vileag. Din păcate cea mai nesemnificativă atitudine, cuvânt, gest sau manifestare pune în valoare ceea ce suntem cu adevărat.

Limbajul cu cuvinte sau fără cuvinte propriu trupului, ne reprezintă şi ne defineşte imaginea în ochii celorlalţi, adesea acea imagine pe care sinele nostru o contestă sau doreşte să o ţină ascunsă. Desigur, dispunem de măşti în spatele cărora ascundem dorinţe nepermise, sentimente care nu ni se cuvin, răutate, ignoranţa, mitocănie, lipsă de bun simţ, însă oricât am vrea să nu răzbată nimic din tainicul secret, tot ceea ce suntem ca naturi umane, ne trădează. Într-un mod care poate stârni mirare, cuvintele ne reprezintă cel mai puţin în raport cu restul manifestărilor. Timbrul şi volumul vocii, intonaţia, intensitatea şi tonalitatea râsului, modul şi durata comunicării verbale, ne reprezintă şi ne definesc într-o mai mică măsură faţă de gesturi, mişcări ale corpului, mimică, grimase, priviri, obiectele de care ne înconjurăm în imediata vecinătate pentru a le utiliza, stilul de îmbrăcăminte, decent, sumar sau vulgar. Până şi retragerea în tăceri cuminţi ce par cele mai înţelepte şi nesemnificative în ochii celorlalţi, însoţite de zâmbete ironice, uşoare tresăriri sau priviri pierdute dincolo de obiectul ignorat, destăinuie adevăratele gânduri nerostite.

Aşa cum în toate lucrurile la nivel existenţial există un adevăr care mai devreme sau mai târziu iese la iveală, tot aşa şi în complexitatea miracolului numit fiinţă umană, oricât de sofisticat ar fi mecanismul ei lăuntric, trăsăturile de caracter proprii fiecărui individ, vor fi vizibile şi explicite.

duminică, 12 februarie 2012

Actorii... eroi naţionali...

 După o lungă perioadă de timp, am fost din nou la teatru. Manifestările culturale la Constanţa nu numai că nu sunt mediatizate, dar nici măcar nu există interes pentru a vinde bilete la spectacole. La cele doua agenţii, una situată undeva în centrul oraşului şi alta în sediul teatrului, două situaţii diferite. La prima nu numai că la ora 15 era închis, dar şi sediul arata ca şi cum ar fi fost părăsit. În interior de abia zăreai prin geamurile prăfuite, câteva afişe lipite neglijent pe nişte tejghele improvizate. Iniţial am crezut că sediul agenţiei se desfiinţase. Am privit cu greu pe geam încercând să desluşesc ceva înăuntru. Căutam cu privirea vânzătoarea sau vreo mişcare care să-mi ateste prezenţa cuiva în sediu, însă uşa încuiată îmi demonstra contrariul. Am plecat apoi la sediul teatrului. Acolo, o doamnă foarte amabilă căreia i-am povestit încercarea mea fără succes de a cumpăra bilete de la cealaltă agenţie, mi-a spus oarecum jenată să vin pentru bilete la dumneaei sau să fac rezervarea prin telefon sunând la numărul ei personal de mobil. In felul acesta îmi mărturisea delicat că acea persoană care trebuia să vândă bilete la cealaltă agenţie nu respecta programul de lucru.

Seara spectacolului a fost una deosebit de geroasă. Afară erau în jur de –10 grade celsius, iar în sală cel mult +10 grade. Temperatura ambiantă în teatru era improprie unei ţinute fără haine groase, ceea ce m-a determinat pe mine şi pe ceilalţi spectatori să nu ne oprim la garderobă. Simţeam cum frigul muşcă fără milă cu toată îmbrăcămintea adecvata.

A început spectacolul. Timp de două ore am admirat nu atât talentul şi înălţimea profesionalismului cu care actorii interpretau rolurile, cât stoicismul cu care îndurau frigul cu zâmbetul pe buze. Câteva actriţe au apărut numai în rochii de vară fără să se vadă pe chipul lor vreo urmă de senzaţie de disconfort termic. Mă gândeam că oamenii ăştia pot fi numiţi eroi naţionali, deşi mulţi dintre cei care sunt indiferenţi în faţa unui act de cultură ar putea spune că o astfel de raţiune este total deplasată. Nu este… ai nevoie de multă dăruire pentru a putea juca relaxat într-o piesă de teatru unde temperatura din sală nu depăşeşte 10 grade. Ai nevoie să te detaşezi total de condiţia de om, de nevoile tale, poate de afecţiunile tale medicale, de tot ceea ce reprezinţi ca personalitate pentru a te transpune indiferent de condiţii în personajul pe care îl interpretezi. Un spectacol de calitate are nevoie de condiţii de calitate. Dacă spectatorii acceptă fotolii uzate, o sală care necesită redecorare şi reamenajare sau lipsa căldurii, pentru actori minimul de condiţii în care să poată juca omeneşte este esenţial pentru un spectacol de calitate.

Cu toate aceste actorii Teatrului de stat din Constanţa joacă şi o fac minunat cu talent şi dăruire fără să ţină cont de ceea ce li se oferă din partea angajatorului. Se mulţumesc cu un salariu mai mult decât mizerabil, joacă în condiţii inumane, singurele satisfacţii venind din partea publicului care îi răsplăteşte cu aplauze, zâmbete calde şi gânduri de bine. Toţi cei prezenţi acolo pe scenă meritau mii de mulţumiri şi îmbrăţişări, însă nimic din toate acestea nu dau satisfacţia deplină a muncii lor. Vă înţelegem, iar nouă, publicului şi celor care apreciază un act de cultură, nu ne rămâne decât să vă mulţumim cu respect şi admiraţie pentru tot ceea ce faceţi!

duminică, 5 februarie 2012

Preţul plătit...

Lucrul cel mai bun în om este cicatricea - Tudor Vianu
Experienţele trăite, adunate de-a lungul existenţei se constituie în adevărate lecţii de viaţă, fiecare dintre ele având un preţ mai mare sau mai mic în funcţie de natura experienţei. Atunci când lecţiile de viaţă au fost adevărate eşecuri, dorinţa a fost mult prea mare în raport cu raţiunea şi acelaşi raport reflectă şi preţul plătit. Plătim mult prea scump dorinţele uneori fireşti alteori himerice, irealizabile, nedând importanţă ”amănuntelor” pe care le considerăm nesemnificative atunci când luăm decizia. Este un fel de a ne preface orbi în faţa unui detaliu pe care îl considerăm neimportant deşi în sinea noastră ştim că poate fi impedimentul care poate răsturna întregul plan. Într-o secundă tot eşafodajul raţionamentului poate deveni ruină şi pe lângă acest aspect deosebit de dezarmant, se distruge poate, orice şansă de reluare a acţiunii.

Adesea se întâmplă să luăm decizii fără a analiza consecinţele până în cele mai mici detalii, variantele de succes sau insucces în funcţie de condiţiile în care pornim la rezolvarea acţiunii respective. În general pornim de la ideea de ”a vrea” fără să evaluăm forţele necesare şi capacitatea noastră de efort, astfel încât de cele mai multe ori la jumătatea drumului sau chiar mai devreme realizăm că doar cu dorinţa şi slăbiciunile omeneşti, cu nevoia de a ne oferi un bine mult dorit, nu se ajunge la finalul acţiunii sau, finalul va fi un eşec total. Nu de puţine ori sacrifici câte ceva pentru a putea merge mai departe. Faci compromisuri mai mult sau mai puţin morale în speranţa că suferinţă însoţită de lacrimi sau nu, va fi mai mică. Însă deseori, cu tot sacrificiul făcut, preţul plătit este mult prea mare pentru ceea ce ai obţinut.

Astfel, metaforic vorbind, dacă ne-am putea vinde experienţele la preţul plătit, mulţi dintre noi am deveni milionari.

În mod real viaţa, pentru a fi trăită, trebuie plătită cu un preţ inestimabil. Deseori se pune întrebarea dacă merită sau nu acest preţ, plată care de altfel este stabilită fără să te târguieşti, în funcţie de dorinţele noastre pe care le credem acele miracole care ne vor armoniza pe dinăuntru, echilibrând balanţa afectivă în zona împlinirilor. Cei mai mulţi dintre noi, rareori punem în balanţă cu atenţie binele şi răul sau consecinţele unei acţiuni, dând curs prima dată impulsului şi apoi reflectând asupra grabei ce a determinat acţiunea.

Oricum ar fi ele, pozitive dar mai ales negative, experienţele marchează existenţa. Rămân acele urme precum nişte cicatrice încrustate în amintiri care evocă permanent durerea sau tristeţea sedimentată în ele. Şi în mod paradoxal preţul plătit nu sărăceşte, dimpotrivă, îmbogăţeşte prin lecţii de viaţă maturizând raţiunea. Se pare că omul zidit din experienţe este una dintre cele mai perfectibile fiinţe, el înţelegând că viaţa reprezintă cu totul altceva decât o simplă trecere prin ea, înţelepciune care îi permite să nu repete greşeala.