Pentru mâncare şi pentru dragoste trebuie să ai timp...

Pentru mâncare şi pentru dragoste trebuie să ai timp... o rostire pe care am auzit-o întâmplător şi căreia îi atribui sensul de adevăr pe care îl merită. Adevărat... şi una şi alta se fac pe îndelete, în tihna timpului suficient şi liniştit...
O mâncare făcută în grabă, cu ingredientele aruncate la întâmplare în vas, fără echilibrul condimentelor şi al iubirii ce-i dau gustul şi savoarea, nu va stârni pofte culinare. O mâncare delicioasă se prepară în ceasuri fără timp, cu sufletul şi cu gândul drăgăstos la cei ce o vor savura. Fiecare ingredient va fi trecut prin focul mocnit al pasiunii şi va avea gustul dragostei şi savoarea dăruirii. Iar timpul… timpul va fi răbdător şi se va lăsa în voia clocotului din vas.

Tot aşa şi cu dragostea… Are nevoie de un refugiu atemporal, departe de ochii străini ai lumii, într-o pustietate îndepărtată de omenesc, de zumzetul material al căutărilor deşarte. Dorinţa pasională trebuie să aibă timp să dea în clocot vibraţii şi fiori, să crească pe muzica sublimă a preludiului, să ardă în spasmele înfiorării şi apoi să se înăbuşe în parfum de tandreţe, în ritm apus de postludiu. Acolo, în tainicul alcov, ingredientele dragostei se adună laolaltă în căuşul inimilor înamorate. Un preaplin de pasiune tulburătoare, stropit cu spirit înflorit de dor, presărat cu suflet candid păstrat în virginitatea albului necuprins al dorinţei, aromat cu emoţii savurate cu ochii închişi de plăcere, gustând mângâieri stârnitoare de adânci simţiri în aşternuturi de mătase, amestecate cu zvârcoliri ale cărnii în muzica tăcerilor ce nasc vibraţii ameţitoare. Şi când dulcea frământare a trupurilor amestecată cu praful de stele al simţirii ajunge la apogeu, în focul culminant al exploziei de absolut, îţi pierzi conturul conştient al trupului, devii una cu iubirea celuilalt, pierduţi în clocotul uitării de sine al pasiunii şi al dorinţei. Numai săruturile pasionale, în acorduri de şoapte ale înserării, rămân ca o aducere aminte. Restul se stinge în ritmul potolit al inimilor sleite de pasiunea dragostei. Iar timpul… timpul va fi răbdător şi se va lăsa în voia iubirilor fără timp.

Femeia in aşteptarea marii iubiri...

Acum ceva vreme am văzut un chip de femeie. Am avut un şoc vizual, privirea mea izbindu-se de un soi de arătare umană, schimonosită de timp şi soartă. Aproape nimic din aerul şi trăsăturile specifice femeii nu aminteau de feminitate sau de un caracter pur feminin. Doar hainele te determinau să înţelegi că era femeie. Era un fel de chip cioplit cu o daltă a disperării, a dezamăgirii crunte, a lipsei unui „ceva” ce se cheamă împlinire. Părea ca viaţa se scurge din acea fiinţă cu fiecare secundă înghiţită de timp. Un chip şi un trup bolnăvicios, chircit de lipsa „luminii”, neînflorit suficient, mort în stadiul de mugure. Trăsăturile păreau imobile înţepenite parcă de un mecanism ce a ruginit într-o grimasă a urii de sine şi pentru cei din jur. Privind uimit aveai senzaţia că acel chip şi acele buze nu cunoscuseră vreodată zâmbetul. Ochii aceia erau precum două cuţite al căror tăiş tulbure era gată să ucidă orice urmă de căldură sufletească care i-ar fi fost oferită. Buzele, două linii aproape paralele, livide, încleştate de încrâncenare şi refuz de a dărui cuvinte calde. Chipul era brăzdat de o durere atroce, încrustat cu riduri dăltuite glacial săpate de crispare într-o grimasă permanentă survenită parcă în urma unei răni profunde, nevindecabile. Toate trăsăturile păreau trasate cu cenuşiul cărbunelui, desenate apăsat cu linii descendente ca într-o schiţă neterminată a unui artist ce se străduise să dea expresivitate tristeţii apăsătoare. Dar cel mai izbitor era chinul interior ce urca precum un monstru cu mai multe capete încercând să iasă prin trăsăturile feţei tulburând armonia trăsăturilor.

Părea o acumulare imensă de nemulţumire, de contestare a unui ceva ce ar fi putut fi viaţa însăşi. O fiinţă care nu-şi aflase rolul şi rostul pe pământ şi nici alcătuirea ei ca trup si suflet. Părea că nu cunoscuse vreodată căldura, afectivitatea, era un munte inform de gheaţă din care nu se revărsau decât încrâncenare, disperare, ură, neputinţă de a înflori.

Fără să vreau gândul mi-a alunecat către sufletul şi inima acelei femei. Ce monştri bântuiau interioritatea ei? De ce îi hrănise cu nefericire? Şi ce miracol ar putea să dezlege sufletul acela de blestemul în care era ferecat. Poate o mare iubire, o mare pasiune, o mare dragoste pe care nu o cunoscuse până atunci. Iubirea este singurul sentiment care poate remodela, poate renaşte din propria-i cenuşă un suflet „defunct”, poate metamorfoza fără să amintească nimic din fiinţa care a fost înainte de a cunoaşte dragostea. Însă dragostea trebuie să fie una adevărată. Dragostea te determină să te cunoşti, deşteptând în tine sentimente aflate în stare de latenţă, unghere ale sufletului tău nearătate vreodată luminii. Însă pentru a se întâmpla acest lucru trebuie să vrei să te laşi pe mâna binefăcătoare a iubirii, să te laşi recreat din propria ruină a fiinţei, lăsând ca din întâmplare uşa sufletului deschisă.

Am aflat apoi misterul ce învăluia femeia cu chip răvăşit de suferinţă. Era sufletul care nu putea iubi şi nu putea primi iubire. Incredibil!!!... mi-am spus. Sunt suflete legate de acest „blestem”, spirite ce nu-şi află liniştea cunoscând iubirea. Gândul îmi era răsucit pe toate părţile încercând să înţeleg ce se petrecea în acel suflet şi dacă femeia înţelegea la rândul ei ce i se întâmplă. Oare este o predestinare sau o alegere conştientă? Părea că respinge sentimentul salvator, desconsiderând ironic simţirea pe care o socotea slăbiciune omenească. Realitatea era răsturnată în raport cu simţirea ei. Cred că nevoia unei mari iubiri tânjită îndelung, dragoste ce a fost permanet vie în adâncul ei şi pe care nu a cunoscut-o, a făcut ca sufletul să se transforme într-o împietrire inertă, dezamăgită fiind în faţa speranţei neîmplinite. Secătuite de aşteptare, sufletul şi inima se usucă fără seva miraculoasă mult dorită. Ideea unei iubiri magice, rupte de realitate, idee ce nu se poate materializa, transformă femeia cu o sensibilitate excesivă într-o aparentă stană de piatră. Imaginea exterioară pare desprinsă dintr-o încercare sculpturală nefinisată, cu trăsăturile rigide, imobile, încleştate în tăria pietrei sau marmurei. În schimb, interioritatea este un tumult clocotitor de dor şi dragoste. Înşelată de timp şi epuizată de aşteptare trece în cealaltă extremă, a oamenilor „puternici” pentru care iubirea nu este decât o slăbiciune omenească, fără de care poţi trăi foarte bine, în faţa căreia nu devii vulnerabil atunci când iubirea îţi pătrunde în minte, trup şi suflet, devenind astfel sclavul ei. Neajungând să guste din savurosul fruct al iubirii, îşi impune să creadă că iubirea nu este pentru oamenii puternici. Ei pot trăi fără dragoste, pot acţiona precum nişte mecaniste programate, fără sentimente, nefiindu-le teamă că pot greşi din cauza pasiunilor şi slăbiciunilor omeneşti. Este drept ca se poate şi aşa... dar cu ce preţ pentru tine şi pentru cei din jurul tău!

Cred că multe dintre semenele Evei aşteaptă marea iubire şi nu se mulţumesc cu micile iubiri. Dacă nu vor afla acea dragoste pe care o au ca pe o amprentă în interioritatea lor, acea dragoste care umple conturul lor sufletesc, vor respinge orice mică strădanie a unei alte iubiri ce li se oferă fără să le împlinească. Din păcate rareori ne este dat să primim ceea ce aşteptăm cu adevărat în materie de iubire, aceste şanse fiind de-a dreptul miraculoase. Ne îndrăgostim de fiecare dată convinşi fiind că sentimentul ce ne-a fost dat este marea iubire, însă în mod paradoxal, nu aflăm acest lucru decât în preajma trecerii în cealaltă dimensiune, când bilanţul făcut ne arată care a fost aceea.
Cred că toţi aşteptăm marea iubire, toţi visăm un suflet geamăn în care să ne recunoaştem îngemănarea. Insă pentru unii dintre noi neîmplinirea acestui vis poate fi substanţa vieţii fără de care ne transformăm în ere glaciare.