Cioran între lacrima şi zâmbet...

Deşi este o mare îndrăzneală ca un cititor oarecare să exprime o idee despre Cioran, îmi permit acest lucru cu menţiunea că dincolo de gândurile mele păstrez respectul, condescendenţa şi admiraţia pentru tot ceea ce reprezintă marele Cioran. Este geniul monumental al negării vieţii şi al contestării firescului existenţei umane, susţinând moartea ca salvare din calea vieţii.

Citindu-l pe Cioran, eşti cuprins de un protest vehement, o negare uneori totală, alteori mai blândă, a manifestării sale ce pare în multe privinţe absurdă. Ai tendinţa nestăvilită să arunci cartea şi să strigi din toţi rărunchii ”Nu-i adevărat!!! E nebun!”, stare de debusolare pe care îţi este greu să o percepi ca fiind una fără vreo legătură cu maladia. La tot pasul te întrebi dacă Cioran a fost nebun sau doar un ”nebun” printre nebuni. Pare că a iubit nebunia mai mult decât viaţa. Pesimismul dus la extrem si deznădejdea sfâşietoare au marcat toate scrierile sale. A fost un pesimist autentic sau numai unul închipuit? Un nihilist original, un sceptic răpus de echivoc sau doar un scormonitor al arheologiei umane. Boala care l-a afectat încă din tinereţe, marasmul care s-a intensificat cu vârsta şi tristeţea năucitoare, s-au reflectat în toate volumele sale. El spunea la un moment dat ca tocmai scrisul l-a salvat de la moarte. Era modul în care îşi afla echilibrul după nopţi insomniace, în care durerile trupului şi ale sufletului erau de nesuportat.

Aproape toate volumele lui sunt un strigăt de disperare, o imposibilitate de a fi. Vehemenţa cu care adora ideea de moarte, dispreţuind tot ceea ce este viaţa firească l-ar fi determinat să-şi pună capăt zilelor într-un mod solemn şi discret. Dar n-a făcut-o. Îşi dorea moartea, dar în egală măsură iubea şi viaţa. "Urăsc această viaţă pe care o idolatrizez", dar şi "Nu sunt un pesimist, iubesc această lume cumplită. De ani de zile caut o definiţie a tristeţii, sper să n-o găsesc niciodată" sau "Toate nenorocirile mele se trag din faptul că sunt prea ataşat de viaţă; n-am întâlnit pe nimeni s-o iubească atât cât o iubesc eu", sunt doar câteva din expresiile în care susţine dragostea de viaţă.

Agonie şi extaz aceasta este starea pe care o induce citirea volumelor lui. Te întrebi cum poate fi un om capabil de atâta zbucium sufletesc, cum se poate transpune mental şi sufletesc de la demon la înger, de la om la Dumnezeu. Cum poate muri şi trăi într-un ritm cu o disperare egală făcând din moarte un absolut şi din viaţă o stare de tranziţie spre absolut.

În fiecare frază există tristeţe şi bucurie, sentimentul zădărniciei vieţii şi al înălţării într-un plan ce susţine viaţa. Este unul dintre cele mai epuizante stiluri livreşti, fiecare idee, fiecare cuvânt are forţa destructibilă a unui cutremur devastator şi forţa ziditoare a speranţei. Te naşti şi mori într-un ciclu nesfârşit ca în finalul lecturii să rămâi definitiv ancorat în realitatea pe care Cioran n-a părăsit-o niciodată. Dincolo de nihilismul desăvârşit şi de contestarea sa ca om, a fost un arheolog al stărilor sufleteşti şi a omului în cele mai adânci tainiţe ale lui. Prin stările lui de tulburare anxioasă, de neadaptabilitate faţă de ceilalţi semeni şi faţă de o realitate pe care rar o recunoştea, Cioran se prăbuşea într-o disperare vecină cu nebunia. Însă în spatele acestui zbucium copleşitor se ascundea dragostea de viaţă.

Iată ce spunea Constantin Noica, cuvinte care vin să susţină ideea că Cioran nu a contestat niciodată cu adevărat viaţa. ”Îmi amintesc ca i-am spus lui Cioran, pe care l-am urmărit cu frăţească îngrijorare toata viata : "Faptul ca nu ti-ai pus capăt zilelor, după ce timp de patruzeci de ani te-ai tânguit pentru nefericirea de-a te fi născut, mă asigură că viata e totuşi bună." El m-a tras deoparte si mi-a răspuns : "Mă, să n-o spui nimănui, dar îmi place viaţa !"

          Studii despre iubire - Jose Ortega Y Gasset

                                   - SOLUŢIA LUI OLMEDO -

"M-am întâlnit cu Olmedo. Ei şi, cine-i Olmedo ? După gustul meu, un bărbat admirabil. E inteligent şi nu e intelectual. Nu ştiu dacă ceilalţi vor fi avut mai mult noroc, dar ceea ce mi-a scos în cale viaţa îmi impune convingerea supărătoare că, în vremea noastră cel puţin, aproape nu mai există oameni inteligenţi afară de intelectuali. Şi cum cea mai mare parte dintre intelectuali nu sunt nici ei inteligenţi, rezultă că inteligenţa e un eveniment extrem de insolit pe planeta Pământ. Această convingere, al cărei enunţ îl va irita cu toată îndreptăţirea pe cititor, este şi pentru cel ce o nutreşte cum nu se poate mai penibilă şi mai tulburătoare. Din multe motive, dar, înainte de toate, pentru că, plecând de la ea, devine în cel mai înalt grad probabil ca el însuşi să nu fie deloc inteligent şi, prin urmare, toate ideile respectivului să fie false, inclusiv cea care consideră inteligenţa drept fapt insolit. Situaţia e însă iremediabilă. Nimeni nu poate sări peste propria-i umbră şi nici nu poate avea alte convingeri decât cele pe care le are. Nu putem pretinde altceva decât ca fiecare să-şi cânte aria cu lealitate. Şi a mea ar putea purta acum acelaşi titlu ca şi faimoasa predică a lui Massillon, Sur le petit nombre des elus. Nimica n-a însămânţat în preopinent atâta melancolie ca încredinţarea că numărul celor inteligenţi e foarte redus.

Căci nu e vorba să-i pretindem aproapelui genialitate. Prin inteligenţă nu înţeleg decât ca mintea să reacţioneze în faţa faptelor cu oarecare acuitate şi precizie, să nu pui căruţa înaintea cailor, să nu confunzi griul cu maroul şi, în primul rând, să vezi ceea ce-ţi stă în faţă cu anumită exactitate şi rigoare, fără a înlocui viziunea cu vorbe repetate mecanic. Dar, de obicei, ai impresia că trăieşti printre somnambuli care păşesc prin viaţă cufundaţi într-un somn ermetic din care nu-i cu putinţă să-i trezeşti pentru a-i face să-şi dea seama pe ce lume se află. Pesemne, Umanitatea a trăit aproape întotdeauna într-o astfel de stare somnambulică în care ideile nu reprezintă o reacţie trează şi conştientă în faţa lucrurilor, ci o utilizare oarbă, automată a unui repertoriu de formule insuflate în individ de ambianţă.

Este de netăgăduit că bună parte din ştiinţă şi din literatură s-a făcut tot în transă somnambulică, adică de inşi câtuşi de puţin inteligenţi. Mai cu seamă ştiinţa din zilele noastre, specializată şi ordonată în acelaşi timp, permite valorificarea prostului, drept care vedem la tot pasul că persoane pe care nu le putem stima fac o operă stimabilă. Ştiinţa şi literatura, aşadar, nu implică perspicacitate, dar cultivarea lor e, negreşit, un excitant care favorizează deşteptarea minţii şi o menţine în acea alarmă luminoasă care constituie inteligenţa.

Căci la urma urmelor, deosebirea dintre inteligent şi prost constă în faptul că primul trăieşte cu garda ridicată împotriva propriilor prostii, le recunoaşte de îndată ce-şi fac apariţia şi se străduieşte să le elimine, în timp ce prostul li se abandonează încântat şi fără rezerve.

Bazându-ne pe realitatea stimulului constant, sunt mai multe probabilităţi ca un intelectual să fie inteligent, eu însă consider că e o mare nenorocire ca într-o epocă sau într-o naţiune inteligenţa să rămână practic redusă la limitele intelectualităţii. Pentru că inteligenţa se manifestă mai cu seamă - nu în artă, nu în ştiinţă - în intuiţia vieţii. Or, intelectualul abia dacă trăieşte, e de obicei un om foarte sărac în intuiţii, aproape nu acţionează în lume, cunoaşte prea puţin femeia, afacerile, plăcerile, pasiunile. Duce o existenţă abstractă şi rareori poate arunca o halcă de adevărată carne vie colţilor ascuţiţi ai intelectului său.

Inteligenţa intelectualului ne e de foarte puţin folos: ea se exercită aproape totdeauna asupra unor teme ireale, asupra unor chestiuni de interes personal. De aceea e o desfătare pentru mine să-l întâlnesc pe Olmedo, să-l văd apropiindu-se surâzător, precedat de dubla floretă a privirii sale - privire perforantă şi cvasicinică, ce pare a ridica fustele tuturor lucrurilor ca să vadă cum sunt pe dedesubt. Olmedo e bancher şi om de lume cu experienţă. Când îmi traversează rapid existenţa, la urma urmelor spălăcită, ca de intelectual, îmi apare ca un meteorit strălucitor care vine încărcat de auria pulbere siderală. Indiferent de unde o veni, ştiu că vine întotdeauna din Univers şi că în drumul său, în treacăt, a văzut cu coada ochiului ce se-ntâmplă pe Venus şi l-a bătut prieteneşte pe spate pe Neptun. Olmedo ştie multe şi despre cărţi, ştie tot atâta cât un intelectual, dar nu ştie ca intelectual, ci ca om de lume. Nu a permis niciodată ca axul persoanei sale să rămână înţepenit într-o ocupaţie, limitată ca atare, ci şl-l lasă să plutească în deriva destinului său unipersonal, în alte vremuri, în secolul al XVIII-lea bunăoară, trebuie să fi existat mulţi oameni ca el: nobili, financiari, proprietari, magistraţi, care erau, cu toate acestea, inteligenţi şi se bucurau să-şi distileze din propriile experienţe de viaţă idei clare şi distincte. (Situaţia actuală din Europa - incapacitatea ei de a rezolva cu graţie problemele cu care e confruntată - nu se explică decât dacă acceptăm ipoteza că azi lipsesc oamenii de soiul acesta. Aşa cum sunt epoci, verbi gratia, la sfârşitul istoriei romane, în care curajul devine o raritate şi până la urmă viteji nu mai sunt decât militarii, sunt altele în care inteligenţa se refugiază în intelectuali şi se transformă în funcţie.)

Despre Olmedo se vorbeşte pe larg într-o cronică încă nepublicată - poate niciodată publicată -, unde se descriu cu neliniştitoare proximitate anumite zone din viaţa madrilenă în zilele noastre.
-V-am văzut articolul despre lady Hamilton - mi-a spus Olmedo. Aţi făcut foarte bine că aţi subliniat ceea ce este esenţial paradigmatic în chestiunea asta, dar acum aşteptăm soluţia problemei.
-Adevărul e, prietene Olmedo, că eu nu cunosc soluţia.
-Vorbiţi serios ?
-Absolut serios!
-Atunci sunteţi burghezul gentilom al psihologiei.
-De ce ?
-Fiindcă rezolvaţi problemele fără să ştiţi.
-Cum adică ?
-Când formulaţi problema, enunţaţi de fapt şi soluţia, în definitiv, aşa se-ntâmplă aproape întotdeauna. Enigmele şi întrebările noastre sunt de obicei răspunsuri deghizate sub semnul artificial al întrebării. Aşa stau lucrurile şi acum. Nelson şi Hamilton, doi bărbaţi de factură opusă, dar amân doi de primă calitate, se îndrăgostesc de o femeie care, prin graţia ei nobilă şi lipsa-i de discernământ, ajunge să semene cu o căprioară. Iată problema, spuneţi dumneavoastră...
-Aşa e.
-Totuşi eu nu văd aici nici o problemă, ci mai degrabă un fapt exemplar şi luminos ca o ecuaţie matematică. Problema o adăugaţi dumneavoastră, fiindcă vă apropiaţi de un fapt atât de limpede cu o idee preconcepută, şi anume aceasta: că bărbaţii valoroşi nu se îndrăgostesc de căprioare.
-Domnule, dar mi se pare firesc ca un bărbat cu sufle tul complex şi disciplinat să nu se simtă atras de o făptură frivolă, cu spirit volatil şi, cum spune un personaj al lui Baroja, „fără fundament"!
-Da, da, pare firesc, dar firescul nu e ceea ce ni se pare nouă, ci ceea ce i se pare Naturii, care e mult mai firească decât toate simetriile noastre mentale şi are totdeauna mai multă noimă. La urma urmelor, care e raţiunea pentru ca un bărbat inteligent să se îndrăgostească de o femeie inteligentă ? Dacă ar fi vorba de întemeierea unui partid politic sau a unei şcoli ştiinţifice, se înţelege că un spirit clar încearcă să-şi ală ture alte spirite clare, dar îndeletnicirea amoroasă - chiar lăsând la o parte dimensiunea ei sexuală - nu are nimica de a face cu asta, este exact contrariul oricărei ocupaţii raţionale. Departe, aşadar, de a fi o enigmă, cazul pe care-l prezentaţi dumneavoastră este chiar cheia experienţei amoroase. Bărbaţii se îndrăgostesc de căprioare, de ceea ce, în femeie, ţine de căprioară. Eu unul n-aş spune aşa ceva de faţă cu doamnele, fiindcă ele ar face rău pe supăratele, deşi în fond de nimic nu s-ar simţi mai măgulite.
-Atunci, pentru dumneavoastră, talentul femeii, capacitatea ei de sacrificiu, nobleţea ei sunt calităţi fără importanţă ...
-Nu, nu, au mare importanţă, sunt minunate, extrem de stimabile - le căutăm şi le ridicăm în slăvi la mamă, la soţie, la soră, la fiică -, dar, ce vreţi, când e vorba, strict vorbind, să te îndrăgosteşti, te îndrăgosteşti de căprioara ascunsă care există în femeie.
-Drace, ce mi-e dat s-aud!
-Bărbatul, cu cât e mai bărbat, e şi mai plin, până sus, de raţionalitate. Tot ce face şi realizează, face şi realizează din anumite raţiuni, mai ales din raţiuni utilitare. Dragostea unei femei, acel abandon divin al persoanei sale ultraintime pe care-l săvârşeşte femeia pătimaşă, e poate unicul lucru pe care nu-l dobândeşti din anumite raţiuni. Centrul sufletului feminin, oricât de inteligentă ar fi femeia, este ocupat de o putere iraţională. Dacă bărbatul e persoana raţională, femeia este persoana iraţională. Şi ăsta e deliciul suprem pe care-l găsim la ea! Animalul e şi el iraţional, dar nu e persoană, e incapabil să-şi dea seama de sine şi sa ne răspundă, să-şi dea seama de noi înşine. Cu el nu-i cu putinţă relaţia, intimitatea. Femeia îi oferă bărbatului ocazia magică de a se comporta cu altă fiinţă fără raţiuni, de a o influenţa, de a o domina, de a i te abandona, fără intervenţia vreunei raţiuni. Credeţi-mă: dacă păsările ar avea minimul de personalitate necesară pentru a ne răspunde, ne-am îndrăgosti de păsări, nu de femeie. Şi, invers, dacă bărbatul normal nu se îndrăgosteşte de alt bărbat e pentru că-i vede sufletul alcătuit pe de-a-ntregul din raţionalitate, din logică, din matematică, din poezie, din industrie, din economie. Ceea ce, din punct de vedere masculin, numim absurdul şi capriciul femeii este exact ceea ce ne atrage. Lumea e admirabil făcută de un meşter excelent, şi e o minune cum i se potrivesc şi i se ajustează toate piesele!
-Eşti stupefiant, prietene Olmedo!
-Deci ideea că bărbatul valoros trebuie să se îndrăgostească neapărat de o femeie valoroasă, în sens raţional, e pură geometrie. Bărbatul inteligent simte un pic de repulsie faţă de femeia talentată, afară de cazul că-n ea excesul de raţiune e compensat de un exces de nonraţiune. Femeia prea raţională nu-i spune nimic bărbatului şi-n loc de dragoste, el simte pentru ea prietenie şi admiraţie. E la fel de fals să presupunem că pe bărbatul eminent îl atrage femeia foarte deşteaptă ca şi ideea pe care femeile înseşi o propagă în chip nesincer, potrivit căreia, înainte de toate, ea ar căuta la bărbat frumuseţea. Bărbatul urât, dar inteligent, ştie foarte bine că, în cele din urmă, e nevoit să le vindece pe femei de plictiseala contractată în „iubirile" cu bărbaţii chipeşi. Le vede retrăgându-se, una după alta, într-o acostare forţată, infinit lehămetite de excursia lor prin peisajul frumuseţii masculine.
- Prietene Olmedo, dacă ai fi scriitor şi ai scrie tot ce-mi spui, ai sfârşi spânzurat de un felinar...
- De-asta nici nu scriu. La ce bun să scriu ? E imposibil să-ţi transmiţi propriile certitudini. Foarte rar se-ntâmplă ca altcineva să fie atât de generos, încât să fie dispus să te înţeleagă exact. Dar, în definitiv, tot ce-am spus eu acum a mai spus-o cifrat, cu mulţi ani în urmă, prietenul nostru Fridi. (Olmedo îi zice Fridi lui Friedrich Nietzsche.) Acolo unde enumera trăsăturile caracteristice ale bărbatului celui mai bun, pe care el îl numeşte „distins", dăm peste asta:

„Satisfacţia oferită de femei, ca fiinţe de o specie poate inferioară, dar mai fină şi mai imponderabilă. Ce desfătare să întâlneşti făpturi cu capul plin de dans şi de capricii şi de cârpe! Sunt adevărata încântare a tuturor sufletelor bărbăteşti prea încordate şi profunde, a căror viaţă se scurge împovărată de responsabilităţi enorme."

Falsa iubire...

Citatele aparţin lui Jose Ortega Y Gasset, 

autorul volumului ”Studii despre iubire”

”De două secole încoace se vorbeşte mult despre iubiri şi puţin despre iubire.” Iubirile sunt evenimente survenite in viaţa bărbatului şi a femeii, cu frământări, tulburări, tristeţi şi dezamăgiri. Rareori iubirile sunt împlinitoare, trăite la unison şi cu aceeaşi intensitate. Se întâmplă aşa pentru că de cele mai multe ori suntem protagoniştii unei iubiri, fără să înţelegem esenţa iubirii. De fiecare dată percepem îndrăgostirea ca pe o stare, una dintre cele sublime stări din viaţa unui om, însă cu greu putem face diferenţa între a dori şi a iubi cu adevărat.

„Aceasta e însă una dintre cele mai importante distincţii pe care trebuie să le facem pentru a evita să ne scape printre degete specificul, esenţialul iubirii. Nimica nu e mai fecund în viaţa noastră intimă decât sentimentul dragostei, în atare măsură, încât el devine simbolul oricărei fecundităţi. Din iubire iau naştere, aşadar, în individ multe lucruri: dorinţe, cugetări, voliţiuni, acte; dar toate acestea care iau naştere din iubire ca recolta dintr-o sămânţă nu reprezintă iubirea însăşi, ci mai degrabă îi presupun existenţa. Este evident că lucrul pe care-l iubim, într-un anumit sens sau formă, îl şi dorim, în schimb însă dorim în mod notoriu multe lucruri pe care nu le iubim, faţă de care suntem indiferenţi pe plan sentimental. A dori un vin bun nu înseamnă a-l iubi; morfinomanul doreşte drogul în acelaşi timp în care îl şi urăşte pentru acţiunea lui nocivă.”

Autorul avea dreptate când spunea că există o diferenţă majoră între a dori şi a iubi. Este greu să facem distincţia între dorinţă care are conotaţii absolute în vremurile pe care le trăim, şi iubirea adevărată. Acest lucru a devenit esenţial în starea de disperare a femeii ce caută un partener. Femeia confundă iubirea cu dorinţa de a-şi stinge nevoia de bărbat, luând în posesie obiectul zămislit de propria-i minte, obiect care crede că o va împlini.

„Există însă alt motiv mai riguros şi mai delicat pentru a separa iubirea şi dorinţa. A dori ceva e, în definitiv, tendinţa de a poseda acest ceva, în care caz posesia înseamnă, într-un fel sau altul, ca obiectul să intre în orbita noastră şi să ajungă oarecum a face parte din noi. Din acest motiv, dorinţa moare automat odată cu dobândirea, dispare odată cu satisfacerea. Iubirea, în schimb, este veşnic nesatisfăcută.”

Trăim iubiri din ce în ce mai ciudate şi „Ne îndrăgostim atunci când imaginaţia noastră proiectează asupra altei persoane perfecţiuni inexistente. Intr-o bună zi fantasmagoria se împrăştie şi odată cu ea moare dragostea.”

Suntem într-o căutare necontenită a dragostei şi cu cât o căutăm mai frenetic, cu atât pare că nu o vom avea nicicând. De fapt nu ştim ce căutăm. În noi n-a sădit nimeni vreodată o dragoste adevărată pentru a avea comparativul lucrului făcut. Astfel „Sunt multe „iubiri" în care există de toate, mai puţin iubire autentică. Există dorinţă, curiozitate, obstinaţie, manie, ficţiune sentimentală sinceră, nu însă acea caldă afirmare a celeilalte fiinţe, oricare i-ar fi atitudinea faţă de noi înşine. Cât despre „iubirile" în care o găsim efectiv, se cade să nu uităm că ele conţin şi numeroase alte elemente pe lângă iubirea sensu stricto.”

În toate îndrăgostirile fără excepţie „Conştiinţa se îngustează şi conţine doar un obiect. Atenţia rămâne paralizată: nu înaintează de la un lucru la altul. E fixă, rigidă, pradă unei singure fiinţe. În acelaşi timp, exclusivismul atenţiei înzestrează obiectul favorizat cu calităţi miraculoase.” Dragostea sau iubirea are nevoie de obiect pentru a transfera asupra lui, idealul de iubire. Obiectul dragostei astfel „echipat” devine chipul cioplit căruia i se închină îndrăgostitul. În iubirile induse de dorinţa de fi iubit, nu ne îndrăgostim de persoana care ne-a fascinat şi captivat atenţia, ci de imaginea iubirii care are ca suport ideea atent concepută de propria minte.

Dacă sentimentele ar avea raţiune ar fi simplu „Să ne reprimăm atitudinile romantice şi să recunoaştem în „îndrăgostire" - repet că nu vorbesc de dragostea sensu stricto - o stare inferioară a spiritului, un gen de imbecilitate tranzitorie. Fără anchilozarea minţii, fără reducerea lumii noastre obişnuite, nu ne-am putea îndrăgosti.”

„Nu pretind cu aceasta să discreditez marele eveniment erotic care produce în istoria publică şi privată fulguraţii atât de admirabile. Iubirea e o operă de artă majoră, magnifică operaţie a sufletelor şi trupurilor. E însă neîndoios că, pentru a lua naştere, ea trebuie să se sprijine pe un crâmpei de procese mecanice, automate şi lipsite de veritabilă spiritualitate. Prezumţiile iubirii care e atât de valoroasă sunt, fiecare în parte, destul de stupide şi, după cum am spus, funcţionează mecanic.”

„Aşa se face că întreaga îndrăgostire tinde automat către frenezie. Lăsată în voia ei, ea va continua să se multiplice până la ultima extremitate posibilă.” Însă, în dragoste mai mult decât în restul sentimentelor, bărbatul este mult mai raţional decât femeia care se lasă mai lesne purtată de sentiment.

„O ştiu foarte bine „cuceritorii" de ambele sexe. O dată ce atenţia unei femei se fixează asupra unui bărbat, acestuia îi e foarte uşor să-i umple pe de-a-ntregul preocuparea. E suficient un simplu joc de-a mai dau eu, mai lasă tu, de-a solicitudinea şi dispreţul, de-a prezenţa şi de-a absenţa. Pulsul acestei tehnici acţionează ca o maşină pneumatică asupra atenţiei femeii şi sfârşeşte prin a o goli de tot restul lumii. Ce bine zice poporul nostru: „i-a sorbit minţile" ! Într-adevăr: e absorbită, e suptă de un obiect! Cea mai mare parte a iubirilor se reduc la acest joc mecanic cu atenţia celuilalt.”

Cu toate „discreditările” ce decurg din ideile despre iubire ale autorului, dragostea este cea mai sublimă stare pe care o dorim necontenit, indiferent că o numim dorinţă sau iubire. Iubirea sau dragostea în puritatea lor desăvârşită sunt stări înălţătoare ce transformă sufletul omului, metamorfozând răutatea în blândeţea, rigiditatea în moliciune, duritatea în atingeri catifelate. Iubirea ca sentiment sedimentat după ce frenetica dragoste îşi epuizează ardoarea, este incredibila forţă ce poate transforma omul în alt om.