Motivaţii...

„Una din prejudecăţile lumii noastre este de a pune eticheta, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat.” Octavian Paler

Mai devreme sau mai târziu înţelegem că acţiunile noastre rareori sunt întâmplătoare, cel mai adesea ele au un întemeiat suport al motivaţiei. Tot ceea ce facem şi desfacem este rezultatul unei determinări conştiente sau fals inconştiente. Adesea spunem că am înfăptuit un lucru fără să avem prea mult discernământ, însă în această mărturisire de multe ori stă ascuns un adevăr. Sunt rare cazurile când discernământul lipseşte în totalitate, în cele mai multe situaţii ne este teamă sau jenă să recunoaştem adevărata determinare, în propria conştiinţă motivul fiind unul foarte limpede şi real.

Fiecare dintre noi simte un gol sau o ruină interioară, fiecare dintre noi are ceva de reproşat existenţei, neîmpliniri devastatoare, uneori cruciale ce fac viaţa un întreg calvar. Însă nimeni nu poate trăi o viaţă întreagă sau perioade lungi cu simţirea ciopârţită, cu sufletul pe jumătate sfâşiat, orbecăind debusolat în căutarea acelei oaze salvatoare de împlinire în care se poate regăsi. Prin urmare compensarea trebuie căutată şi aflată. Mai mereu şi în mod instinctual, fiecare află această echilibrare în ceva ce-i stă la îndemână şi rareori adoptă o metodă radicală de rupere totală a echilibrului precar pentru a înlocui totul cu ceva nou. În general rămânem prinşi într-un anumit plan de care nu avem puterea să ne desprindem total, căutând  o compensare în exteriorul lui. Este soluţia de compromis aleasă ca fiind una potrivită în schimbul unei rupturi totale, unui necunoscut în care ne-am putea rătăci definitiv.

Întotdeauna motivul survine ca o forţă pentru a echilibra o nevoie personală, o lipsă materială, sufletească sau spirituală, un ceva de care suntem frustraţi. Nevoia aceasta de umplere a golurilor interioare, se acumulează pe parcursul vieţii, devine explozivă, apoi riscă să rupă echilibrul precar dacă nu este compensată cu o alternativă. Dorinţa de echilibrare este firească şi face parte dintr-un întreg proces prin care tindem permanent spre împlinire materială, sufletească şi spirituală. Însă dacă în urma evoluţiei individuale în plan spiritual înţelegem că partea materială are o mai mică importanţă, nu acelaşi lucru se va întâmpla cu sufletul şi spiritul. Acestea vor tânji necontenit bucuria eliberării şi întregirii lor, vor căuta permanent piesa de puzzle lipsă din peisajul lor emoţional şi afectiv, astfel încât simţirea să se îndestuleze de satisfacţia binelui interior, iar spiritul de bucuria înălţării.

Fără această evadare, fără a gusta din când în când dintr-o altă realitate, poate chiar amăgitoare, ar fi imposibil ca viaţa să poată fi trăită firesc, fără depresii sau căderi în hăuri fără speranţă. Trăim adesea în tensiuni paralizante, ţintuiţi în situaţii fără ieşire sau fără speranţă de schimbare, suntem la îndemâna destinului pe care ni l-am ales sau… ne-a ales. Simţind acut pustiul interior, ne lăsăm duşi de valul poate iluzoriu, poate nu, al unei simple bucurii la care avem pe deplin dreptul. Avem nevoie de aceste supape de refulare concretizate în momente de bucurie personală prin care tensiunea să se disipeze, în felul acesta lăsând loc unei eventuale noi acumulări de insatisfacţie.

Din păcate o parte din acţiunile semenilor adesea sunt uimitoare şi de neînţeles pentru cei din jur. Fiecare se avântă să îi categorisească într-un fel anume, conform limitei lor de înţelegere, fără să ştie ce determină acea acţiune. Uită că ei la rândul lor acţionează în acelaşi mod. Tendinţa celor din jur este să acuze fără să aibă prea multe elemente relevante referitoare la viaţa celui acuzat. Dacă acuzatorii ar şti şi adevăratul motiv al manifestării celorlalţi, deşi nu-i priveşte nici pe departe, nu s-ar mai grăbi să arunce cu pietre, ci ar acorda dreptul legitim al fiecăruia de a evada din realitatea lor chinuitoare. Cauza, ”ceva”-ul acela mistuitor este uneori şocant, cel ce a ridicat piatra rămâne perplex în faţa suferinţei ce i-a determinat să acţioneze aşa. Apoi, propria conştiinţă trezită la realitate şi coborâtă în planul înţelegerii, acordă mai multă ”libertate” celui învinuit.

Un vis

Copilăria mi-am petrecut-o într-un cartier al Constanţei alături de părinţi şi bunici.
În aceeaşi curte, nu foarte mare, locuia cu noi şi un unchi, fratele mai mic al tatălui meu împreună cu familia. Eram o mulţime de suflete acolo, dar ne simţeam bine. Vara mergeam cu bunicul la plajă la Tataia, o zonă învecinată cu Mamaia de unde de fapt îşi luase şi numele. Apoi veneam acasă, iar bunica ne aştepta cu masa pusă afară sub umbra deasă a viţei de vie. Terminasem clasa a doua şi în vara aceea am avut un vis.

Locuiam separat de bunici si de fratele tatălui meu, iar bunicul avea în fundul curţii o mică odaie numai a lui. Era separată total de restul casei şi avea acolo tot ce-i trebuia pentru a fi singur cu cărţile lui bisericeşti, unde îşi putea spune în linişte rugăciunile şi unde se simţea doar el cu Dumnezeu. Era foarte credincios, poate chiar habotnic. Am realizat mult mai târziu că pe lângă credinţa autentică era prins şi într-o anumită stare dogmatică ce nu-i permitea să privească altfel lucrurile decât prin prisma convingerilor pe care le avea. Am fost prima lui nepoată dintr-un şir de nepoate de la toţi cei trei fii ai săi, ultimul copil născut din acest şir de nepoţi, fiind un băiat. Dar pentru că Dumezeu îi dăduse numai băieţi, prima fată născuta a fost şi prima nepoată preferată. Simţeam că mă iubea într-un fel aparte, îşi punea în mine toată speranţa şi credinţa lui. Mă lua cu el la biserică în fiecare duminică, încerca să mă înveţe rugăciuni, îmi dădea voie să-i răsfoiesc teancurile de cărţi bisericeşti din care nu înţelegeam mare lucru, însă îl vedeam cu lacrimi în ochi atunci când simţea că sunt interesată de ele. Bunicul era un om înalt şi vânjos, avea o tinută impunătoare si un mers molcom şi apăsat. Fusese şi era încă un bărbat frumos. Avea nişte ochi albaştri calzi şi un zâmbet simplu special pentru mine. Când mă vedea se lumina la faţă.

Se retrăgea adesea în cămăruţa lui, mai ales după ce se certa cu bunica pe care o considera leneşă şi certată cu ale gospodăriei. Erau într-o permanentă stare tensionată. El ar fi vrut să se mute undeva la ţară în atmosfera bucolică a satului, să crească animale, să cultive legume, să aibă parte de simplitatea unei vieţi ancestrale. Gustul acesta pentru simplitatea vieţii la ţară l-am moştenit şi eu şi cred că nu voi avea linişte până când nu voi împlini acel vis al bunicului meu. La un moment dat şi-a cumpărat o casă cu curte şi grădină într-un cartier mărginaş al Constanţei. Creştea două capre, avea zece găini, făcea brânză, cultiva legume, avea câteva rânduri de viţă de vie şi era fericit în singurătatea lui. Locuia acolo singur pentru că bunica nici nu voia să audă să se mute acolo cu el. De fapt acesta a fost unul dintre motivele de permanentă neînţelegere dintre ei, iar la ţară este nevoie de o mână de femeie care să susţină efortul bărbatului. Însă în zadar s-au luptat o viaţă întreagă pentru asta. Fiecare şi-a văzut de viaţa lui, separat şi încrâncenat.

Viaţa bunicului meu s-a desfăşurat apoi între casa de la ţară şi casa din oraş. Stătea mai mult la ţară, dar când şi când venea şi pe acasă, timp pe care şi-l petrecea numai în cămăruţa lui din fundul curţii. Cum venea acasă stăteam mai mult cu el acolo în acea linişte a lui pe care o iubea atât de mult. Mă accepta cu mare bucurie.
Cămăruţa bunicului avea un ochi de geam ce dădea undeva în spatele casei, pe care nu se zărea decât zidul vecinilor şi câteva lucruri puse alandala pe zidul lor. Era un fel de loc dosnic de depozitare al lucrurilor pe care cei ai casei nu le foloseau permanent. Pe fereastra aceea mica priveam adesea când urcam în patul bunicului. Nu vedem nimic altceva decât o imagine identica de fiecare dată, austeră şi cenuşie. Apoi într-o noapte am avut un vis. Se făcea că privind pe acea fereastra, în spatele ei era o gradină superbă, cu pomi fructiferi, cu rânduri de legume, cu multa verdeaţă şi un strat de gladiole de toate culorile. Imaginea aceea apoi pe parcursul vieţii mi-a revenit în gând adesea, deşi cămăruţa aceea fusese demolată demult, însă imaginea ei şi cea din vis au rămas acolo undeva in amintirile mele.

Au trecut anii. Bunicii s-au dus la cele veşnice. Casa a fost vândută, iar noi ne-am mutat într-un apartament de bloc. Apoi m-am căsătorit, iar părinţii mei, cu banii de pe casa în care am copilărit au cumpărat un teren într-o zonă mărginaşă a Constanţei. Au construit o cameră cu o mica terasă şi şi-au creat un confort strict necesar pentru a putea locui vara acolo şi a avea grijă de gradină. Au mai trecut câţiva ani. Pomii fructiferi au ajuns la maturitate, legumele rodesc în fiecare an, iar părinţii mei se bucură de o bătrâneţe liniştită. Într-una din zilele unei veri când totul era pe rod, mi-am aruncat privirea pe fereastra care dădea în grădină. Am avut o revelaţie. Grădina era cea din visul meu din copilărie, iar fereastra cea prin care priveam din camera bunicului. În amintiri mi-au revenit năvalnic acele imagini pe care le păstram cu mare drag precum o comoara de suflet. Era gradina pe care o visasem, identică. Imaginea era incredibil de reală. Nu lipseau nici gladiolele. Tabloul care mi se înfăţişa privirii m-a uluit de-a dreptul lăsându-mă înmărmurită în faţa imaginii neaşteptate.

Apoi în timp am tot gândit la acea imagine din vis materializata în real şi mi-am spus că nu poate fi o simpla întâmplare. Probabil că viitorul se află undeva în conştiinţa noastră într-o stare latentă şi când şi când ni se revelează sub forma unor imagini reale.

Feminitate pierdută...

Uităm să fim femei. Uităm sau n-am aflat niciodată cu adevărat că suntem femei. N-ar fi greu deloc acest lucru, însă viaţa cu toate valurile ei conjuncturale, adesea transformă femeia într-un instrument, un cal de povară cu sex incert, capabil să tragă din răsputeri, uneori chiar să împingă cât doi la căruţa căsniciei. Prinse într-un orizont limitat, alături de un bărbat incapabil să-şi asume responsabilităţi, ne amintim că suntem femei numai în momentele lunare sau atunci când dăm viaţă copiilor noştri. Apoi reintrăm în rolul dublu pe care scena vieţii ni-l impune fără să protestăm sau să putem renunţa. Este drept că există şi femei ce se simt bine în această postură de ”dublu-mixt” însă, cred că n-au aflat cât de mult împlineşte şi câtă voluptate binefăcătoare îmbălsămează sufletul femeii atunci când feminitatea lor se strecoară în mintea şi sufletul unui bărbat.

Cu timpul ne transformăm în persoane neconturate, fără personalitate, fără temperament, cu spiritul ciopârţit de îndoieli, golite de dorinţe, aproape nişte ”mecanisme” umane, lipsite de gust si rafinament, fără sentimente manifeste, cu atitudine plată şi inhibată. Pe fondul acestei degradări umilitoare ne luăm rolul în serios cărând greutăţi peste măsura puterii noastre, reparând lucruri prin casa, angajând meşteri pentru zugrăvit sau instalatori acolo unde lucrările ne depăşesc, rezolvăm probleme ca între bărbaţi sau conducem ore în şir fără să ne plângem de oboseală. Îmbrăcăm haine la întâmplare, neglijent, copiate din garderoba masculină. Nelipsiţii pantaloni şi pantofii sport, cămăşile şi hanoracele, asortate cu atitudinile specific masculine din care nu lipseşte ţigara fumată oriunde şi oricum. Fardurile şi rujul sunt uitate demult în vreun fund de sertar de toaletă, parfumul este inutil, iar aranjatul părului ar fi un lucru mult prea complicat pentru o femeie copleşită de probleme. Este suficient doar un pieptăn trecut neglijent prin păr şi nici acela în faţa oglinzii. Ajungem să urâm oglinda, o detestăm pentru că ne aminteşte mult prea frust de ceea ce ar trebui să fim. Coafor, cosmetică, rochii elegante, pantofi asortaţi, poşete şic sunt utopii pentru femeia ce a uitat să fie femeie. Apoi, uimite şi disperate ne întrebăm de ce bărbaţii noştri care nu-şi asumă acasă responsabilităţi întorc hipnotizaţi privirea după alte femei. Cum de masculul din ei se trezeşte la adierea unei femei şi nu atunci când este vorba de rolul pe care trebuie să şi-l asume în familie.

Femeia transpusă nevoit în rolul bărbatului sau dezamăgită de o relaţie în care responsabilităţile îi revin ei în cea mai mare măsură, devine abătută, închistată şi încrâncenată în propria-i singurătate, iar orizontul i de îngustează până acolo unde nu mai vede decât muncă şi griji. Deseori devine irascibilă din nimic, simţind nevoia să se elibereze de nemulţumirea ce o apasă. Şi, deşi tensiunea se acumulează până la insuportabil este capabilă să ducă această corvoadă fără să renunţe sau să se refugieze într-o altă stare de compensare. Îşi acceptă condiţia fără să caute căi alternative, căutări care o sperie gândindu-se că situaţia se poate repeta. Lipsa ei de încredere în relaţii o determină să nu plece, o fac să rămână şi să îndure o viaţă chinuitoare.

Păstrarea feminităţii atunci când femeia este forţată să se lepede de menirea ei ca femeie, este imposibilă. În sufletul ei se naşte un război al contradicţiilor – nu poate fi bărbat şi femeie în acelaşi timp, nu se poate schimba cameleonic de la o stare la alta, nu poate fi în pat femeie şi pe stradă bărbat. Cu toate acestea nu-şi pierde tăria şi puterea de a face faţă încercărilor, în schimb preocupată de grijile zilnice, de copii, de soţ, de treburile casnice, uită cine este. Şi peste toate astea împovărată şi de responsabilităţile masculine, se pierde tot mai adânc într-o uitare de sine, căutând alinare doar în tristeţe şi resemnare. Asta ne e soarta! Acest sens al vieţii pe care îl credem predestinat şi în care ne refugiem atunci când nu întrezărim o altă cale.