Pagini

duminică, 29 mai 2011

Parcul...

Parcul era aproape pustiu. Într-o zi de sfântă sărbătoare, în florar, la orele amiezei, doar câţiva rătăciţi îşi plimbau agale paşii pe aleile singuratice. Fusese o zi călduroasă, mult prea torida pentru un sfârşit de mai. Am ieşit din casă nerăbdătoare să ajung în oaza de verde încă fragil, nedat în pârgul verii. Soarele parcă îşi amintise că trebuie să se deştepte din amorţeala primăverii târzii şi să oferea generos căldura pe care am aşteptat-o îndelung. Era aproape sufocant, neobişnuit pentru o zi de mai. Arar o boare de aer mai rece aducea cu ea mireasmă de verde crud şi a cer albastru. Mi-am ridicat privirea către cer să-i văd mai bine culoarea azurie, să-mi bucur sufletul de adâncul lui, încercând să pătrund până dincolo de limita percepţiei mele.

Atmosfera aceasta părea că va ţine o veşnicie. Nimic nu prevestea o schimbare bruscă a tabloului ce va alunga zîmbetul conturat al naturii. Nimic nu părea că va strica echilibrul unei zile perfecte de primavară cu chip de vara. Frunzişul copacilor era aproape neclintit, iarba înaltă fremăta doar la zborul vreunei păsări ce trecea pe deasupra ei, iar în aer nu se auzeau decât ţipetele rândunicilor în ritualul împerecherii. Parcă ceasornicul timpului înţepenise în uitare şi numai un cutremur îl va face să curgă din nou.
La început a fost un tunet îndepărtat, atât de îndepărtat încât s-a pierdut în abisul zării. Am privit cerul cu o umbră de îngrijorare. Am ajuns în parc şi m-am asezat pe bancă. Ce se zărea la orizont părea a fi un potop. Tunetele se auzeau din ce in ce mai aproape însoţite de suliţe de lumină, iar în aer se simţea miros de ploaie rebelă.

În depărtare se zăreau nori denşi ce prevesteau o furtună. Împinşi de vântul răscolitor înghiţeau încet albastrul senin al cerului. Păreau două lumi diferite. Una însorită, nepăsătoare, senină, acompaniată de freamătul naturii crude, iar alta plumburie, răvăşită de vânt sălbatic, ce se grăbea să acopere surâsul soarelui.
Lacul începuse să se învolbureze stârnind cârdurile de raţe sălbatice să-şi caute adăpost la mal. Apoi o primă rafală de vânt a pătruns în pletele copacilor, răvăşindu-le ameninţător. A început furtuna. Porumbeii şi vrăbiile neastâmpărate s-au refugiat în clopotniţă şi turla bisericii.

M-am refugiat şi eu pe prispa bisericii de unde puteam privi spectacolul naturii în toată splendoarea lui. Suflarea vântului trecea în rotocoale prin fiecare copac stârnind nori de praf ce se ridicau din brazii ce aduneasera peste iarnă lutul purtat de vânt. Natura făcea curat. Deretica tina adunată în toate ungherele ascunse. A periat iarba înaltă, a măturat aleile, a scuturat praful, apoi ameninţător s-a oprit deasupra parcului şi a aruncat câţiva stropi de ploaie înmiresmaţi peste parcul primenit. Ceea ce urma să fie un potop, a fost doar o blândă ameninţare. Apoi totul a trecut. Norii au mai zăbovit câteva clipe peste lac întunecându-i apele, apoi s-au retras spre alte zări. În urmă a rămas natura udă sclipind a proaspăt în razele soarelui ce a apărut din nou triumfător. Mi-am reluat şi eu locul pe banca şi am privit cum soarele aluneca spre asfinţit lăsând în urma lui umbre lungi acoperite de voalul scânteietor al ultimilor raze.

sâmbătă, 21 mai 2011

Iubirea necondiţionată...(II)

Pe de altă parte sunt de acord că putem iubi fără să pretindem nimic în schimb, dar nu la infinit şi în anumite condiţii dictate de simţirea noastră. Îţi poţi iubi copilul şi ştim bine cei care avem copii că indiferent câte necazuri şi dezamagiri ne-ar crea, oricâte prostioare ar face, îi iubim pentru că sunt rodul dragostei noastre. La fel poţi spune despre părinţi sau fraţi, ori despre orice altceva care face parte din noi.

Poţi iubi de asemenea fără să cunoşti. Oameni pe care nu i-ai intâlnit fizic, dar în care te regăseşti spiritual prin ceea ce fac, precum sunt scriitorii, actorii, oamenii de o înaltă ţinută spirituală şi morală, sau oameni simpli despre care am aflat prin intermediul cunoscuţilor, dar munca lor, dăruirea lor faţă de ceilalţi semeni te fac să-i iubeşti. În fond nu iubeşti omul şi ceea ce reprezintă el pentru ceilalţi oameni, ci amprenta lui spirituală în universul creativ şi faptic.

În schimb, îmi pare absurd să mărturiseşti că iubeşti necondiţionat un partener din partea caruia primeşti înloc de iubire pumni şi palme sau sfidare, injosire, umilinţă, cuvinte jignitoare. Cine spune acest lucru nu cred că ştie ce înseamnă iubire şi cu atât mai mult, necondiţionată.
Iubirea necondiţionată este vie şi presupune să te daruieşti egal şi celui care te sărută, dar şi celui care te snopeşte în bătaie, şi celui care te îmbrăţişează şi te ţine tot timpul pe braţe oferindu-ţi din spiritul lui, dar şi tâlharului care te atacă la drumul mare pentru a-ţi lua viaţa, şi celui care îţi este prieten devotat, dar şi celui care îţi fură agoniseala de o viaţă. A iubi necondiţionat înseamnă să iubeşti tot de la piatră la om, de la furnică la univers. Iar de asta nu sunt capabili decât sfinţii.

A iubi necondiţionat înseamnă tu ca persoană să te fi desprins total de cele lumeşti şi să ajungi la un nivel de înţelegere al lumii tale exterioare şi interioare, astfel încât totul să-ţi fie egal. Adică la o anumită formă de înţelepciune ascetică. Viaţa ta să fie numai iubire, să te confunzi cu sentimentul în sine şi să trăieşti într-un sacrificiu permanent, ceea ce în condiţiile de pământean este aproape imposibil. Cei care au ajuns la o astfel de condiţie au fost sfinţii şi martirii, anahoreţii şi cei care s-au rupt de lume trăind în singurătate în mijlocul naturii.

Este absurd să spunem că noi oamenii de rând putem iubi necondiţionat pe oricine, oricum şi în orice condiţii. Putem spune că acceptăm situaţia, ne împăcăm cu soarta, îi înţelegem şi îi tolerăm pe cei care nu răspund cu aceleaşi sentimente, însă nu putem spune că îi iubim. Îi iertăm pe cei care ne rănesc, le suntem aproape cu gândul şi sufletul, ne dăruim lor în continuare în măsura în care ei sunt dispuşi să primească ceea ce le oferim, însă nu putem spune că suntem capabili de o suferinţă precum cea a lui Isus, din iubire pură de oameni.

Poţi iubi răbdător o vreme, te poţi sacrifica din iubire de oameni un timp, dar nu la infinit. Viaţa nu-ţi poate fi un altar de sacrificiu al sentimentelor tale, iar ceilalţi să privească impasibili şi satisfăcuţi cum tu rupi din tine sentimente şi ei se hrănesc cu sufletul tău. Nu este un mod egoist de a percepe viaţa, însă fiecare dintre noi are dreptul la un dram de fericire oferită în dar de ceilalţi. Este suficient câtă suferinţă îndurăm privind neputincioşi la nepăsarea oamenilor, la răceala lor, la lipsa de comunicare, la inchistarea în singurătăţi şi la faptul că nu ştiu să dăruiască. Nu înţeleg că a dărui din ei este calea pentru a primi la rândul lor aceleaşi sentimente.

Absolutul iubirii ca sentiment uman poate fi transpus în a nu urâ, a nu desconsidera, a nu jigni, a nu umili.Toate acestea pot fi considerate forme ale iubirii, o iubire-înţelegere, o iubire-toleranţă, un sentiment născut din altruism şi dăruire. A iubi înseamnă mult mai decât un simplu cuvânt şi cuprinde în el pe deoparte iubirea pământeană şi pe de altă parte iubirea divină.

Cu toate astea iubirea nu este un izvor nesecat ce izvorăşte dintr-un abis neştiut, zămislit din tainele unei lumi de dincolo de noi. Astfel de iubire este numai cea a lui Dumnezeu. Iubirea pământeană nemiruită cu har divin seacă precum o fântână căreia i s-au epuizat resursele. Izvoarele nedrenate la timp, neprimenite nu vor mai avea aceeaşi apă cristalină. Tot aşa se întâmplă şi cu iubirea ce sălăşluieşte în om.
Pare pragmatic ceea ce spun, însă este limpede că numai iubirea divină nu se stinge şi nu se epuizează niciodată.

joi, 19 mai 2011

Iubirea necondiţionată... (I)

Am întîlnit adesea în literatură, în textele publicate sau nepublicate, în bloguri sau în dialoguri, ideea iubirii necondiţionate. Opiniile sunt diferite, unele argumentate intr-o manieră raţională, altele sunt idei iluzorii şi fantasmagorice ale unei iubiri nepământene, mai degrabă o stare pe care o tânjeşte cel ce se doreşte iubit, dar n-are parte de iubire. Cred că multora dintre noi ne place să folosim termenul indiferent de context pentru că are o rezonanţă deosebită ca exprimare, fără să ştim cu adevărat ce presupune iubirea necondiţionată sau în ce registru de iubire se încadrează. Dar există şi oameni care înţeleg perfect sensul iubirii necondiţionate şi ce implicaţii spirituale are nobilul sentiment asupra naturii umane. Ştiu să facă o diferenţă limpede între iubirea necondiţionată reală în fapt şi falsa iubire absolută.

Însuşi cuvântul iubire s-a demonetizat, valoarea lui este una falsă precum strălucirea unui gablonz ce-ţi orbeşte privirile, a devenit o obişnuinţă să spunem la tot pasul „te iubesc” fără ca în aceste cuvinte să existe vreun sâmbure de adevăr, fără ca esenţa lui să fiinţeze şi în noi. Este adesea „umilit” într-o formă de salut ori ca modalitate de exprimare a unor porniri trâmbiţate ostentativ. Pe măsură ce înaintăm în vremurile acestea moderne, suntem din ce în ce mai dispuşi să folosim cuvinte goale, uscate, lipsite de sevă, falsuri, aşa cum de fapt ne-am obişnuit să înlocuim naturalul cu artificialul.

În opinia mea iubirea necondiţionată, cea autentică, coborâtă în om acolo unde a găsit braţele credinţei deschise, este doar iubirea divină. Numai Dumnezeu ne iubeşte fără să ne pretindă nimic în schimb, iar noi la rândul nostru îi suntem datori cu o iubire asemenea, mulţumindu-i pentru orice bucurie sau necaz cu care ne răsplăteşte. Dincolo de această iubire, nu poate fi decât iubirea pământeană, o iubire care nu se confundă cu dragostea organică, ci un sentiment mult mai profund şi mai curat, mai degrabă o dragoste înţeleaptă , născută din înţelegere, acceptare, umilinţă, smerenie, toleranţă, empatie.

Suntem oameni, avem păcate şi instincte primitive, suntem mult prea departe de înălţimea unei vieţi spirituale, de o anumită prefacere a fiinţei umane pentru a putea iubi necondiţionat. Numai sfinţii pot iubi total şi absolut, ori noi în covârşitoarea noastră majoritate suntem mult prea departe de această condiţie.
Cei care declară sus şi tare că pot iubi la infinit fără să primească nimic în schimb nu au conştiinţa limpede a ceea ce spun. Nu înţeleg sensul acestor cuvinte, nu înţeleg că ceea ce ele exprimă nu are legatură cu natura umană şi dacă nu au fost atinşi de harul divin nu pot iubi altfel decât pământean. În cele mai multe cazuri ne place să ne jucăm cu cuvinte mari precum acestea. Există un pic de epatare, un fel de a ne pacali singuri, de a ne amăgi, un fel de bravadă spunând că putem iubi fără să primim nimic în schimb.

Natura umană, omul în sine, în planul dintâi a fost creaţia perfectă, fără să simtă durere, tristeţe sau nevoia de iubire. Însă odată cu alungarea din Rai, lipsa iubirii a fost resimţită acut. Fără iubire, toată lumea lui interioară se prăbuşeşte, în interioritatea lui totul moare, dezastrul din interior se reflectă în exterior într-o imagine aproape fidelă. Nemulţumirea, neîmplinirea, insatisfacţia, furtunile vieţii îl doboară, iar o viaţă fără iubire, fără să simtă iubire din partea celorlaţi, în opinia mea, este o povară greu de suportat. 
VA URMA

vineri, 13 mai 2011

Golul unei comuniuni...


Întotdeauna am privit relaţiile interumane într-un mod idealist. Le-am aşezat dincolo de interese meschine sau falsităţi, le-am desprins din planul unei realităţi crude întâlnită la tot pasul şi le-am proiectat pe unele într-o dimensiune spirituală înaltă, iar pe altele într-o dimensiune pământeană, însă dincolo de banal. De fiecare dată am păşit cu încredere şi cu deschidere spre oameni, sperând să aflu în celălalt un alt eu. Din totdeauna am refuzat să cred că o relaţie te poate răni sau îţi poate crea acea stare de dezamăgire totală. Aproape de fiecare dată legătura creată nu întâmplător între mine şi acea persoană am imaginat-o ca fiind specială şi am urcat-o pe un piedestal unde îmi închipuiam că vom simţi în acelaşi fel apropierea sau ne vom completa simţirile creând armonia comuniunii. Indiferent că relaţia a fost una de prietenie, de iubire, de colegialitate, de vecinătate sau de rudenie, de fiecare dată am dăruit cu cea mai mare deschidere a sufletului aşteptând nu într-un mod pragmatic, să primesc aceeaşi dăruire sau măcar o fărâmă de spirit din celălalt partener. Tot aproape de fiecare dată, nimic nu a fost aşa cum mi-am imaginat. Cu cât îmi ofeream cu mai multă dăruire sufletul şi încrederea, cu atât primeam mai puţin în schimb.

Se spune adesea că într-o relaţie, nu uniune pentru că uniunea defineşte cu totul un alt gen de relaţie, unul întinde obrazul şi celălalt sărută. Nimic mai adevărat. Încă din adolescenţă atunci când se înfiripă primele legaturi autentice, am simţit acea dezamăgire sădită ori de un coleg sau de o cunoştinţă, ori de un iubit adolescentin sau vreo rudă interesată. Mai târziu, când tinereţea a căpătat maturitate, am observat că nu suntem dispuşi să luăm în serios mai nimic. Nici măcar o relaţie care ne poate defini sau contura caracterul în anumite privinţe. Suntem extrem de superficiali şi orice relaţionare este privită cu o mare uşurinţă, ca o joacă sau ca o modalitate de satisfacere a unor necesităţi de moment, apoi după atingerea scopului iniţial ne facem nevăzuţi. Se mai întâmplă adesea, ca fără nici un fel de jenă să ne amintim de acea relaţie doar când apare o nouă ”ardere” ce trebuie stinsă doar apelând la persoana respectivă.

Am pus toate astea pe seama unei prea mari şi sincere aşteptări din partea oamenilor. Şi probabil că de fiecare dată m-am amăgit singură aşteptând să primesc aceeaşi dăruire din partea celorlalţi. Faptul că nu simţim toţi la fel şi nu suntem creaţi conform aceluiaşi ”standard” emoţional, este cert. Însă nu există nici măcar o complementaritate minimă, un ”bun simţ” al relaţiei, un respect manifestat prin gesturi simple sau prin bune intenţii ca replici ale dăruirii celuilalt.
Cu siguranţă cei care ştiu să cultive o relaţie şi să o întreţină fără să se piardă în amănuntele considerate nesemnificative ale relaţiei, vor spune că există şi comuniuni adevărate. Sigur că există, însă eu am avut parte de foarte puţine apropieri autentice, comuniuni care mi-au conturat o anumită latură sau mi-au arătat o cale spre cunoaştere.