Pagini

joi, 31 martie 2011

Vanităţi...

Ne pierdem în amănunte. În noi toţi există un refuz conştient sau mai puţin conştient în a vedea şi a simţi esenţialul lucrurilor, simplitatea lor. Căutăm mai mereu ce-i complicat, ne "încurcăm” în acea stare dificilă care devorează şi ucide sufletul. Orbirea aceasta este cumva conştientă. Întotdeauna am apreciat strălucirea unei pietre false în defavoarea unei agate naturale. Nu mai există suficienţă, preaplin, totul este insuficient, totul este prea mic, bucuria este măruntă, fericirea este trecătoare şi fragilă, casele neîncăpătoare, maşinile mici prea mici, conturile insuficiente şi oricât de alimentate ar fi nu ajung nevoii flămânde de lux şi aberaţii complicate. Aşa cum spunea şi Octavian Paler în ”Pardoxul vremurilor noastre”, există un paradox în toată existenţa noastră. Această contradicţie a două planuri diametral opuse. Vrem ceva ce nu justifică nevoia, ci hrăneşte doar monstrul numit orgoliu. Îndestularea lui este un lucru imposibil de împlinit, va vrea mai mult, tot mai mult, fără un discernământ asumat. Multul va fi duşmanul puţinului şi mai ales al puţinului simplu.

Simplitatea în materie de orice a devenit un lucru aproape de neînţeles. Începând de la îmbrăcăminte, hrană, decorarea locuinţei, mediul în care trăim, până la modul de gândire, de acţiune, totul este complicat. Există acea aglomerare generală, adesea ”îmbâcsită” de atitudini şi lucuri deranjante, obositoare, sufocantă, însă aşa ne place, aşa ne simţim bine. Atmosfera apasătoare a unei aglomeraţii indiferent că în ea predomină lucrurile puse de-a valma conform unui gust îndoielnic ori locurile ticsite cu persoane adunate acolo în acelaşi scop îndoilenic, au devenit o modă căreia trebuie să ne supunem. Şi dacă există o tendinţă bazată pe o idee complicată este suficient pentru a se crea un anumit curent care să atragă adepţi. Dăm buzna cu mic cu mare să ne aliniem acelei idei, deşi poate mulţi dintre noi nu înţeleg mare lucru din acea idee. Din orgoliu însă trebuie să nu rămânem pe dinafara grupului ce împărtăşeşte aceeaşi stare şi mod de gândire. Deseori este complicat, greu de suportat, de ţinut pasul cu restul, însă din vanitate ceea ce se naşte în noi cere o evidenţiere şi o ieşire din limitele decenţei şi ale discreţiei.

Unii vor să se supună aceleaşi idei alăturându-se grupului, alţii în schimb vor să fie deasupra grupului. Mândria se cere trâmbiţată şi expusă privirilor şi conştiinţelor celorlalţi pe un postament deasupra tuturor. De acolo din acea poziţie superioară trebuie relevată lumii diferenţa dintre ei şi restul, şi eventual poziţia din care pot primi laudele şi mulţumirile.
Dominaţi de orgolii suntem într-o permanentă competiţie cu cei din jur şi cu noi înşine. Viaţa este o demonstraţie de forţă şi o evidenţiere care în opinia orgolioşilor aduce mult râvnita poziţie deasupra tuturor. Vor fi ”capo di tutti capi” şi vor primi laudele şi gratulaţiile celor slabi şi incapabili să demonstreze acelaşi lucru. Vanitoşii nu se pot compara cu nimeni şi nu vor scăpa nici o ocazie prin care să nu-şi etaleze ”talentele” de orice fel, să nu se laude cu propria persoană sau cu ”produsele” executate de mâna sau mintea lor.

Cred că orgoliile şi vanităţile sunt barierele ce nu ne permit să ducem o viaţă normală. Afectaţi de ele ca de o boală cronică suntem ”obligaţi” să facem lucruri pe care dacă nu le-am face am putea trăi firesc, simplu, fără afecţiuni medicale acutizate de dorinţe neîmplinite şi mândrie scăpată de sub control.

luni, 21 martie 2011

Pierdutele maniere...

Unde sunt manierele de altă dată? Unde sunt bărbaţii galanţi, discreţi şi atenţi la orice gest al femeii? Unde sunt bărbaţii eleganţi, scoşi ca din cutie, cu o ţinută impecabilă, fără niciun cusur, cu obrazul prospăt ras şi mirosind a parfum sau a colonie fină? Ce vremuri!!!... Am ajuns să vorbim de parcă asta ar fi fost posibil doar în secolul trecut. E drept că nici femeile nu mai sunt ce au fost atunci. Acum se cam schimbă rolurile. Femeia vrea să preia controlul şi atunci bărbatul cum să mai fie galant, să sară în ajutorul sau să protejeze femeia fragilă, delicată cu prezenţa ei diafană? Este şi el stingherit de atitudinea mai mereu războinică şi cuceritoare a teritoriului şi naturii masculine de către femei. Este firesc să fie aşa... Dar sunt şi femei care îşi doresc bărbatul galant, gentil, bărbatul pe care să-l simţi în preajma ta ca pe un cavaler ce te protejează de intenţii ostile, acel bărbat care-ţi oferă braţul atunci când doreşte să te simtă aproape, ce-ţi aşează scaunul când doreşti te aşezi sau îţi ţine mantoul când vrei să te îmbraci. Îţi doreşti un bărbat care nu roieşte umil în jurul tău, ci acel bărbat care are o mândrie şi o demnitate ce te face să-l apreciezi pentru gestul lui protector.

Puţini bărbaţi mai ştiu că mâna unei femei nu se sărută pe stradă şi doar atunci când ea întinde prima mâna pentru a-i fi sărutată sau pentru a fi strânsă delicat într-un gest de salut. Puţini sunt cei care îţi deschid uşa şi apoi te lasă să păşeşti prima pragul ei, el ocupându-se să ţină uşa deschisă, la fel cum sunt şi cei care îţi dau întâietate când urci într-un mijloc de transport sau îţi oferă locul spre satisfacţia respectului de sine. Dar şi mai uimitor ar fi dacă ai avea nevoie de ajutor pe stradă. O pană de cauciuc sau un bagaj consistent pe care trebuie să-l urci în autobuz.

Uneori bărbaţii fac aceste gesturi doar atunci când femeia este o potenţială parteneră şi în felul acesta ştiu că o pot cuceri, în rest respectul şi preţuirea femeii rămân gesturi şi sentimente care s-au uitat. Multe femei sau obişnuit să nu mai dea importanţă acestor gesturi şi nu mai consideră necesare şi indispensabile atenţiile din partea bărbaţilor. Acum relaţia dintre bărbat şi femeie se consuma de la egal la egal, pierzând din acel farmec şi sublim al unor gesturi ce dădeau relaţiei o încărcătură erotică, o simţire a ceea ce înseamnă bărbat şi femeie.

Femeia, deşi se spune că bărbatul n-a înţeles niciodată ce-şi doreşte cu adevărat, vrea lucuri simple ce uneri ţin loc de toate bogăţiile lumii. De fapt asta nu înţeleg bărbaţii. Relaţia sexuală atât de importantă pentru bărbat, pentru femeie este într-un plan îndepărtat. Nu este lipsită de importanţă, însă mult mai importante sunt gesturile, cuvintele rostite în momentele potrivite, politeţea, atenţia, gentileţea şi protecţia din partea bărbatului.
 
Îmi spunea o femeie că bărbatul pe care l-a ales, nu l-a dorit dintr-o dragoste nebună, ci doar din simplu fapt că avea mâinile mari, puternice şi a simţit că este bărbatul care poate să o protejeze, să o mângâie şi să simtă braţele lui puternice atunci când se simte vulnerabilă. Alta îmi spunea să bărbatul pe care şi l-a ales este un model de politeţe şi galanterie. Toate femeile roiesc şi se simt femei în jurul lui. Ştie să adreseze fiecăreia dintre ele acele cuvinte pe care o femeie le aşteaptă de la un bărbat. Nu exagerări, nu complimente belicoase, nu cadouri scumpe, ci acele cuvinte şi gesturi extrem de simple, căldura şi apropierea unui suflet ce ştie să simtă un alt suflet. Femeia are nevoie de tandreţe, poezie, cuvinte calde şi respect prin gesturi galante pentru a fi cucerită. Nu de sex aşa cum greşit crede majoritatea bărbaţilor.

duminică, 13 martie 2011

Suntem consecinţa propriilor fapte...

Toţi avem tendinţa izvorâtă dintr-un impuls uman să ne lamentăm. Este acea descărcare a ”răului” propriu ce se acumulează în interioritatea fiecăruia în urma neîmplinirilor mai mari sau mai mici. Şi evident, tot timpul se găseşte cineva care să ne ofere un umăr pe care să ne plângem necazul şi dezamăgirea. Ceea ce aproape niciodată nu ne spune proprietarul umărului, din respect, din neştiinţă sau pentru a nu răni mai tare, este că întâmplările din viaţa noastră sunt consecinţa propriilor acţiuni, liberul arbitru fiind în conştiinţa şi la îndemâna fiecăruia dintre noi.

Spun acest lucru pentru că excluzând evenimentele nefericite, accidente sau boli, deşi şi aici este discutabil uneori, în rest pentru tot ceea ce ni se întâmplă suntem responsabili.
Motivul este limpede. Nimeni altcineva nu este vinovat că nu adoptăm cea mai bună soluţie, nu luăm cea mai bună hotărâre, nu discernem între bine şi rău, între o soluţie ce ar putea duce la rezolvarea cu succes a unei acţiuni sau cu consecinţe mai puţin nefaste.

Aşa se întâmplă de cele mai multe ori şi de fiecare dată căutăm cu insistenţă ţapi ispăşitori sau punem eşecurile pe seama unor neşanse ale sorţii. Este adevărat că şi destinul are o anumită influenţă, dar o bună parte a consecinţelor neplăcute şi deranjante, uneori dramatice, ne aparţin ca responsabilitate.
Există situaţii nenumărate care seamănă izbitor de tare cu povestea drobului de sare. Pentru un popor ca al nostru sunt fireşti lamentările a dureroasa neputinţă, în loc de adoptare a soluţiei salvatoare. O situaţie analizată sincer şi la rece, cu raţiune şi discernământ va scoate cu surprinedere la suprafată adevăratele motive ale neplăcerilor şi, deşi este greu de recunoscut, singurii responsabili suntem noi. Şi asta din simplul motiv că nu se doreşte alegerea unei soluţii radicale, doar una călduţă ce va asigura confortul complacerii în continuare în aceeaşi situaţie.

Atunci când te pregăteşti să iei o hotărâre, trebuie să discerni foarte clar ce presupune respectiva situatie şi ce consecinte va avea. Dacă până la un moment dat, să zicem ai fost influenţat sau aşa a fost să fie, în momentul în care apar neplăcerile, nu mai ai dreptul să te complaci în continuare doar lamentându-te şi stârnind patetisme ieftine. Ieşirea dintr-o situaţie supărătoare presupune măsuri devastatoare, dar se prefera durerea pe termen lung decât una cruntă şi radicală pe termen scurt. Există şi situaţii când preferi dintr-un sacrificiu uman să rămâi captiv în suferinţa respectivă. Este admirabilă o astfel de atitudine, dar în situaţia aceasta lamentarile sunt de prisos.

joi, 10 martie 2011

Melancolie de primăvară

Miroase a primăvară. De mult, mi s-a aşternut în suflet, deşi înăuntru era alb, frig, vânt sălbatic, pe bolta sufletul meu a stat tot timpul soarele blând al primăverii. Ghioceii mijiţi ai gândurilor au păstrat-o acolo, la loc sfânt, topind fulgii de nea ai indoielilor şi neliniştilor. Blânda primăvara m-a ţinut în viaţă, mi-a îmbujorat obrajii de trăire intensă, mi-a încolţit firele de iarbă ale speranţelor şi m-a purtat tot timpul în paşi de vals cu gândul la iubire. Mi-a dat aripi ample să zbor, să mă întrec cu vântul în drumul spre sufletul care mă aşteapta cu pomii înfloriţi.

Îţi simţeam esenţa în mugurii florilor de măr în care clocotea viaţa. În fiecare respiraţie simţeam mireasma iubirii care-mi dilata nesaţul de a-ţi sorbi inefabila prezenţă. Mă abandonam cuprinsă de o ireală pierdere în ramurile înverzite ale braţelor tale pe patul de frunze crude şi flori tremurătoare presărate de tânăra primăvară.
Apoi, visam că sunt un templu în care primăvara este altar, iar chipul tău icoană. În solemnitate divină, aprindeam lumini cereşti din blândeţea privirilor tale în calea spre D-zeu. Acum mă-nchin şi-ngenunchez în veşnică mulţumire lipindu-mi fruntea de pământul reavăn mustind a dumnezeire. În dangăte de clopot ce-nfiorează asfinţitul, mă desprind cu greu din îmbrăţişarea viselor tale, din anotimpuri cu primăveri trecute, dar atât de autentice.

Dimineaţa, când geana de lumină se aprinde la orizont, îţi mângâi soarele şi mi-l prind în păr. Apoi din nori timizi adun ploaia lacrimilor de fericire la rădăcina copacului ce înfloreşte o iubire nouă în fiecare clipă. Zorilor le cresc aripi în zborul spre altarul cerului primăvăratic pentru a fi cununate cu libertatea văzduhului.
Întotdeauna primăvara miroase a candoare şi simplitate, a verde crud şi zbor de păsări, a prospeţimea pruncului ce se naşte din iubirea anului nou cu iarna. Şi te întrebi de unde atâta puritate, atâta fecunditate şi clocot de viaţă? Senzaţiile pământului sunt o continuare în cele ale fiinţei.

Aşa şi tu îmi eşti zi şi noapte, soare şi lună, răsărit şi asfinţit, altar şi dumnezeire, credintă şi necredinţă. Faci din mine înger şi demon, zeiţă şi muritoare de rând, durere şi fericire. Primăvara mea e şi a ta, ţi-o dăruiesc cu toti pomii în floare, cu firele de iarbă de abia răsărite, cu cuiburile care aşteaptă păsările să se întoarcă, cu ploaia care alungă amintirea iernii, lăsând iubirea să înflorească în fiecare ramură de suflet.
Soarele e-n inima mea şi topeşte toate sloiurile ce-au mai rămas din iarna rece a privirilor. Te aştept dezbrăcată de tristeâe în sfâşietor de frumoasa primăvara cu toţi cireşii înfloriţi, în poiana cu ghiocei şi toporaşi. Vibrez de nerăbdarea îmbrăţişării tale şi mă las sărutată de mireasma reavănă a vântului ce-aduce adiere în simţiri.

Anii mei au doar primăveri. Copacii mei sunt veşnic înfloriţi, dorinţele sunt ghiocei nerăbdători să se iţească din pământul reavăn, iar visele sunt misive înaripate ce zboară spre Cel de Sus, cu parfum de mulţumire şi recunoştinţă pentru privirea pogorâtă din înalt asupra mea şi pentru cărările luminate de stele dumnezeieşti.
Primăveri îmi sunt anotimpurile trecute ale iubirii, dar rămase în suflet gata să înflorească la orice rază de soare mijită din privirea ta, primăveri îmi sunt gândurile din care alung umbrele iernii, primăveri îmi sunt împlinirile şi înţelegerile iubirii de oameni, de copiii, de tine, de natură, de D-zeu.