Adesea, sentimentul nobil ce n-ar trebui murdărit cu resentimente se transformă în ură. O manifestare cu totul aparte se iveşte atunci când iubirea este neîmpărtăşită. În acea încercare încrâncenată şi neobosită de a-l face pe celălalt să simtă la fel ca tine, cel neîmplinit în dragoste se simte umilit şi descurajat văzând indiferenţa sau lipsa sentimentelor din partea celuilalt. Se instalează oboseala şi starea de tristeţe, lipsa autocontolului în acţiuni şi reacţii, totul devine haotic şi lipsit de sens când îndrăgostitul realizează că în acest sentiment este singur. În minte încep să i se contureze gânduri de răzbunare mai mult sau mai puţin distructive toate bazate pe ură.
Firesc ar fi, până la o stingere a simţirii, afectul să se domolească sau să rămână în suflet precum o icoană respectată şi adorată în tăcere şi cu resemnare. Atunci când nu primeşti ceea ce oferi, din raţiuni independente de sentiment, ar trebui să te retragi în înţelegerea faptului că nimeni nu poate iubi fără obiect şi motivaţie. Însă nu se întâmplă aşa... Cel neîmplinit, în strădania lui de a smulge celuilalt aceeaşi simţire, este orbit de neputinţa lui de a obţine ceea ce doreşte. După îndelungi momente istovitoare de dezamăgire şi speranţă începe să se răzbune aruncând cu noroi în diverse moduri originale asupra celui ce nu-i împărtăşeşte sentimentele. Este firesc să se întâmple aşa? Nu... Dacă iubirea ar fi fost alta decât o falsă impresie de îndrăgostire bazată pe disperarea nevoii de acuplare, de nevoia organică a unui partener, atunci manifestarea ar fi fost cu totul alta.
Aici pot fi multe interpretări ale manifestării sentimentelor. Este adevărat că sentimentele n-au raţiune, însă nu este firesc ca un om matur cu multă experienţă de viaţă să se lase purtat de un sentiment pe care îl poate evalua şi pe care îl poate respinge dacă şansele de a primi ceva în schimb sunt nule sau aproape nule. Nu te poţi arunca orbeşte într-o dragoste fără să-ţi pese de celălalt. Pentru un microunivers închis în care lumea începe şi se sfârşeşte cu el şi ea, şi pentru o simţire deplină a sentimentului este nevoie de doi. Nu foloseşte la nimic simţirea unuia în lipsa simţirii celuilalt. Şi nici nu există metode miraculoase de zămislire a unui sentiment atât de nobil bazat pe artificii. Dacă unul dintre parteneri este absent sau neinteresat, nu simte fiorul şi nici atracţia inexplicabilă faţă de celălalt, atunci cel îndrăgostit face eforturi în zadar pentru a induce sentimentul pe care îl doreşte din partea unui partener.
Când iubim şi nu suntem iubiţi, sufletul este devastat, răvăşit de încerările fără succes de a declanşa în celălalt iubirea. Dar asta nu motivează cu nimic modul meschin, uneori de-a dreptul naiv de a te răzbuna pe celălalt care nu simte ca tine.
Aici pot fi multe interpretări ale manifestării sentimentelor. Este adevărat că sentimentele n-au raţiune, însă nu este firesc ca un om matur cu multă experienţă de viaţă să se lase purtat de un sentiment pe care îl poate evalua şi pe care îl poate respinge dacă şansele de a primi ceva în schimb sunt nule sau aproape nule. Nu te poţi arunca orbeşte într-o dragoste fără să-ţi pese de celălalt. Pentru un microunivers închis în care lumea începe şi se sfârşeşte cu el şi ea, şi pentru o simţire deplină a sentimentului este nevoie de doi. Nu foloseşte la nimic simţirea unuia în lipsa simţirii celuilalt. Şi nici nu există metode miraculoase de zămislire a unui sentiment atât de nobil bazat pe artificii. Dacă unul dintre parteneri este absent sau neinteresat, nu simte fiorul şi nici atracţia inexplicabilă faţă de celălalt, atunci cel îndrăgostit face eforturi în zadar pentru a induce sentimentul pe care îl doreşte din partea unui partener.
Când iubim şi nu suntem iubiţi, sufletul este devastat, răvăşit de încerările fără succes de a declanşa în celălalt iubirea. Dar asta nu motivează cu nimic modul meschin, uneori de-a dreptul naiv de a te răzbuna pe celălalt care nu simte ca tine.
Frumos spus .
RăspundețiȘtergere