Pagini

miercuri, 15 decembrie 2010

Crăciunul sau Nașterea lui Isus?

Mi-e dor de peisajele albe, geruite, de nămeţii cât casa, de fulgii jucăuşi cernuţi în lumina lunii, de brazii îmbrăcaţi cu beteală de ceremonie gata să pornească în alaiul iernii. Mireasa anului era altă dată îmbrăcată-n albul imaculat al purităţii. Acum, nu mai vrea să îngenuncheze în faţa altarului alături de Anul Nou ce vine s-o peţească. Până şi ea s-a lăsat ispitită să-şi schimbe înfăţişarea de fecioară dalbă, deghizându-se în primăvară provocatoare. Doar din când în când, uneori timidă, alteori năbădăioasă îşi lasă straiele însorite şi îşi mai face apariţia cu alaiul ei argintiu, dar stă atât de puţin încât bucuria noastră este scurtă.

Crăciunul, sărbătoarea din miezul iernii, a devenit lipsită de strălucire, fără feerica iarnă, fără simfonia pe care o cânta pe la fereşti, fără talentul ei artistic cu care picta sau sculpta cu flori de ger. Crăciunul cenuşiu, parcă în ton cu vremurile, a luat locul Crăciunului alb.
Farmecul sărbătorilor de iarnă s-a pierdut de-a lungul vremurilor în lipsa feeriei cu care venea iarna. S-a încălzit planeta şi ni s-au răcit sufletele, odată cu evoluţia spre aberaţie a gusturilor. Lucrurile complicate şi „rafinate”, dar sărace spiritual, au luat locul lucrurilor simple, bogate doar prin ceea ce reprezintă.

Astfel Naşterea lui Isus este amintită doar în treacăt, pe când Crăciunul cu tot ceea ce înseamnă el, lumina, globuri, brazi, Moş Crăciun, daruri, mâncare este considerată cea mai importantă sărbătoare a anului.
Magazinele gem de jucării, alimente, brazi şi ornamente de Crăciun. De asemenea, oferta este pe măsură în magazinele new-age, unde conform gusturilor ciudate pe care le avem, în pas cu moda aberantă sau aşa-zisa artă, există brazi din voal sau din sârmă, din hârtie sau din sfoară, cu vârful în jos, cu podoabe din cele mai ciudate, în culori care ar trebui alese la înmormântare, nu la Naşterea lui Isus.

Dorinţa de a atrage atenţia prin extravaganţă s-a incubat şi aici, când simplitatea şi naturaleţea ar trebui să ia locul kitch-ului şi al modernismului deşănţat. Oare cei care cred că le plac asemenea falsitaţi, chiar sunt convinşi de sentimentele lor sau doar în dorinţa de a nu face notă discordantă în peisajul celor bogaţi, dar saraci spiritual, se amăgesc cu lucruri care pentru alţii sunt doar nişte imbecilităţi?
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu destinaţiile exotice în zone fierbinţi pentru a petrece un Crăciun care nu este al nostru, care nu ne reprezintă, dar luaţi de valul prea plinului rece din suflet, căutăm căldură acolo unde nu există.
După un asemenea sejur, ne întoarcem acasă mai reci decât am plecat, cu impresii deplasate, care nu fac parte din noi. Un Moș Craciun transpirat în soarele arzător, peisaje cu zăpadă artificială, craciuniţe puse la bronzat pe plajă ca tobele şi cârnaţii noştri puşi la afumat, brazi din plastic ninşi cu zăpadă de la tub, împodobiţi cu globuri kitchoase şi bineînţeles, mândri de bronzul arămiu când la noi vara este departe.

Uităm din ce în ce mai des că de fapt, sărbătoarea spiritualităţii nostre este Naşterea lui Isus, nu un Craciun plin de lumină şi zăpadă artificială, cu moş craciuni şi craciuniţe sexy care aduc daruri de la sexshop. Uităm că un dar spiritual face mai mult decât orice cadou material de valoare. Copiii noştri sunt îndopaţi cu jucării pe care nu le-au cerut şi cu obiceiuri care nu sunt ale noastre. Nici măcar nu li se pomeneşte de Naşterea lui Isus şi că Moş Craciun este doar o coincidenţă cu venirea pe lume a Mântuitorului.

luni, 6 decembrie 2010

Nedorinţa dorinţei...

Orice aspiraţie spre a obţine o împlinire a unui ideal personal presupune un sacrificiu. O renunţare de ordin material sau spiritual. Se spune adesea  că nu putem avea tot ceea ce ne dorim. De altfel stă în firescul lucrurilor o lume de vis ce nu poate deveni mereu realitate. Se întâmplă aşa pentru că multe dintre aspiraţiile noastre sunt doar himere sau imagini ale absurdului, total rupte de puterea de a percepe realitatea la adevărata ei dimensiune.

Pe lângă acest aspect mai este unul important. Aproape niciodată nu suntem dispuşi să renunţăm la o stare de fapt, la propriile idei sau concepţii predefinite, în favoarea altei stări şi a unui alt mod de gândire. Obişnuinţa de a nu ieşi din anumite tipare prefabricate de conştiinţă este uneori un duşman al sinelui mai aprig decât orice alt individ ce nu ne poate cuprinde în mintea lui. Refuzul categoric de a analiza şi din alt unghi o anumită problemă personală decât privită prin propria prismă, duce de multe ori la eşecuri existenţiale majore. Nu întotdeauna încăpăţînarea de a găsi soluţii imaginate numai de cel în cauză poate duce la o rezolvare a problemei.

Aici există un paradox. Oamenii se lamentează permanent de neîmplinirile lor, de faptul că nu au ceea ce îşi doresc, că nimic nu le este favorabil, că soarta nu le oferă nimic din cee a ce văd la ceilalţi, dar nu sunt dispuşi să facă nici cel mai mic gest de provocare a sorţii, de adaptare la condiţiile impuse de ”contractul cu viaţa” pentru a obţine ceea ce doresc. A face concesii chiar în favoarea nostră, este dincolo de înţelegerea proprie. Nici nouă înşine nu suntem capabili să ne dăruim, să cedăm în faţa unei rugăminţi interioare de a accepta acolo ”intruşi” ce ar putea aduce o stare de bine. Astfel, ne transformăm în proprii duşmani morali, îndepărtându-ne de stărea pe care o căutăm disperaţi.  Iar în condiţiile autocreate orice lamentare este de prisos.

Lamentările ce creionează tablouri ale unor aspiraţii idilice, nu folosesc la nimic. Sunt doar iluzii deşarte în lipsa unui efort personal de a renunţa la convingeri şi tabieturi refuzând total ideea unei transformări. În cele mai multe cazuri nu se pune problema unei metamorfozări radicale, doar a unei schimbări de atitudine.

 Sunt persoane care se lamentează permanent de neajunsuri, de lipsa partenerului, de singurătate, de probleme la tot pasul. Dacă le dai ascultare, ai senzaţia că toate necazurile lumii le-au fost destinate într-un scop precis şi direct.   Dar refuză cu ostentaţie să facă ceva, să aibe o altă atitudine de abordare a drumului ce ar putea duce la împlinirea căutată. Dacă nu cauţi, nu vei găsi. Nimic nu pică din senin şi pe de-a întregul în braţele celui ce doar gândeşte la acel ideal sau necesitate. Trebuie efort şi dorinţă de schimbare, de adaptare la solicitările mutuale ale vieţii. Mai pe scurt spus, este nevoie de un sacrificiu personal.

Cu regret observ că aproape niciodată nu ştim ce vrem de fapt. Am vrea să fim deopotrivă ancoraţi în materialitate, dar sufletul să ne fie pe o traptă spirituală înaltă. Am vrea să avem un partener, dar şi libertatea de a-l înşela.  Am vrea să fim singuri şi doar din când în când să fie cineva alături de noi, eventual doar în momentele grele.  Am vrea să avem averi, dar să nu dăm tribut material sau spiritual pentru ele. Am vrea să găsim omul potrivit, fără ca noi să ne potrivim cu el. Am vrea linişte şi pace, dar noi să semănăm furtuni. Am vrea victorii, dar să fie cucerite de alţii, etc.  

Suntem dispuşi, privind numai prin ochelari  viziunii proprii, să ne pierdem ani buni din viaţă învârtindu-ne într-un cerc vicios fără a gândi că  ieşirea din el presupune doar o schimbare minoră a modului de gândire. O încercare de a schimba într-un mod estetic plăcut un lucru minor, un amănunt existenţial ce uneori poate deveni un impuls de rostogolire a sorţii. Sunt momente incredibile pe care viaţa ţi le oferă, dar nu într-un mod explicit. Trebuie doar să simţi că este timpul unei schimbări sau să priveşti dincolo de vălul înceţoşat al propriilor idei. Trecerea peste anumite convingeri este greu de depăşit ţinând cont de vârsta convingerilor şi de absolutul lor. Relativitatea este greu acceptată când obişnuinţa crează un anumit confort personal, îndepărtând dintru început orice gând ce ar putea tulbura echilibrul dobândit. Prin urmare aspiraţia spre un bine personal va rămâne doar o speranţă neîmplinită dacă dorinţa este mai puternică decât ideea schimbării pentru a te potrivi cu dorinţa în sine.

joi, 2 decembrie 2010

Adierea unui nou început...

                                              
                                            


 Deja adie în simţiri parfumul şi feeria sărbătorilor de iarnă. În conştiinţa fiecăruia, bradul este deja împodobit cu gânduri, sentimente, amintiri şi undeva printre ramurile dese, stau ascunse tremurătoare regrete, remuşcări , tristeţi cenuşii. Puţinele zile rămase din bătrânul an, se cern una câte una în aşteptarea trecerii dintre vechi şi nou. În fiece an pragul dintre ce a fost şi ce va fi, reţine ceva din reflecţia noastră privind în trecut şi în viitor deopotrivă. Sunt momente de regăsire şi de acceptare a ceea ce a fost şi a ceea ce va urma. O privire în istoria propriei conştiinţe lasă loc dialogului cu sine, introspecţiei şi curăţeniei ce se cere făcută în interioritatea fiecăruia. Nu tot ceea ce a pătruns acolo este de folos şi o curăţenie în gânduri, o ordine în simţiri  este binevenită.

Peste an sunt momente toride de căutări ale sinelui şi ale celor din jur, zile îngheţate în propria simţire şi singurătate, ploi de tristeţe şi amintiri ce revin precum blânde adieri mângâietoare. Unele îndulcesc istoria altele o întunecă în amar şi resemnare.
Nu ştiu dacă trebuie să uităm sau nu, ce a fost. Uneori faptele sunt atât de impregnate în conştiinţă încât cu greu se pot şterge. Rămân precum o pată ce se va estompa cu fiecare înnoire a spiritului ce tinde spre ceva înălţător.
Darurile primite de-a lungul existenţei nu sunt întotdeauna cele mai plăcute, dar cu siguranţă fiecare dăruire îşi are pilda ei, este un semn cu o motivaţie aparte pe care trebuie s-o înţelegi, să nu i te opui încercând să te întorci din drum înspre vechi. Acceptarea darului înseamnă îndreptarea privirii şi a conştiinţei spre nou, spre un tărâm în care spiritul se înalţă.

La confluenţa dintre două etape ale existenţei aşa cum sunt şi trecerile dintre ani, priveşti în urmă încercând să dai uitării ceea ce a lăsat urme în suflet, făcând loc speranţei de împlinire. Continuarea vieţii se măsoară în anii ce vin şi se duc într-un ritm uimtor. Sunt precum copacii de pe marginea unei şosele, priviţi din maşina ce străbate în viteză acel drum. Tot ceea ce a fost rămâne în urmă uneori cu regretul neîntoarcerii timpului trecut, alteori cu bucuria nefericirilor ce nu se pot întoarce. Iar în faţa ochilor se deschide doar ceea ce va fi. Un viitor definit doar de speranţă şi o imensă cuprindere a lumii ce se deschide şansei de a fi alături de ea.

Totul stă în puterea de a trece mai departe, de a nu te opri acolo unde nimic nu te atrage, unde nu simţi că timpul acela face parte din tine şi tu din el. Este bine ca paşii făcuţi să fie în ritmul timpului, să nu ne lăsăm purtaţi de valuri ce ne trag în largul trecutului sau să fim aruncaţi de furtuni intr-un viitor pe care nu-l vom putea trăi vreodată. De aceea trecerea dintre ani este regăsirea drumului pierdut sau abandonat, este un prilej de bucurie a întâlnirii cu sinele, este o nouă speranţă dătătoare de viaţă, un nou început în care încerci să te ridici din îngenunchierea în faţa vieţii.