Ziua şi noaptea...

Până nu demult, într-un anotimp îndurerat şi trecut, erau precum ziua şi noaptea. Aveau ritmuri diferite. Când soarele ei răsărea din marea albastră a dorinţelor, al lui era gata să apună în zările pustii ale dezamăgirii. Când el se cuibăreai în braţele somnului, ea îl alunga dincolo de vis. Nu se întâlneau aproape niciodată, decât în momentele în care noaptea întârzia să vină sau ziua uita să plece. Era aproape imposibil să convieţuiască în acest ritm.

Au fost momente de agonie şi extaz. Erau clipe frumoase în care se plimbau, discutau la nesfârşit, erau împreună, făceau lucruri umăr lângă umăr, apoi totul se prăbuşea. Ritmul diferit risipea în tristeţe plăcerea de a face ceva alături de celălalt. Tensiunea dintre ei se intensifica cu fiecare moment în care trebuia să facă singuri lucruri pe care în mod firesc dragostea îi obliga să le facă împreună. Şi s-au îndepărtat tot mai mult până când au ajuns doi străini, refugiaţi în singurătatea gândurilor proprii.

Erau precum ziua şi noaptea polară. Timpul dintre ei devenise enorm, iar ploile cu stele de gheaţă nu mai conteneau. S-au măcinat fără număr zile apăsate de nori cenuşii din care se scurgeau ploi reci de lacrimi şi nopţi fără stele, răvăşite de vânturile tăioase ale durerii. Răceala zilelor şi a nopţilor s-a adunat în anii lor împreună. Fiecare s-a refugiat în abisul sufletului său, cu singurătatea şi tristeţea lui, fără să se gândească că celălalt suferea enorm în absenţa iubirii partenerului. Le lipsea căldura sufletelor acum împietrite în întunericul nopţilor de iarnă. Şi-au lipsit enorm unul celuilalt …

Într-un început de iarnă, în Ajunul Naşterii, s-au privit îndelung. Erau precum două oglinzi puse faţă în faţă. Fiecare vedea imaginea celuilalt la infinit, iar tăcerile spuneau tot ce adunaseră singurătăţile lor. Fiecare se întreba unde este celălalt. Era acolo, dar tot mai singur. Un singur lucru nu realizau. Aveau nevoie de atât de puţin pe dinafară şi atât de mult pe dinăuntru. Apoi ceva s-a întâmplat. În adâncul lor ceva a renăscut. S-au redescoperit într-o altă lumină, cu alt chip şi cu o altă interioritate.

Durerea sfâşietoare a absenţei celuilalt i-a făcut mai înţelepţi. Şi-au dat seama că nu foloseşte la nimic să trăiască într-o iarnă permanentă, că gheaţa se poate topi la căldura sufletului celuilalt, umplând forma iubirii lui… şi s-au topit unul în celălalt. Sufletele lor s-au transformat în izvoare de elixir şi căldură. Acum se dăruiesc unul altuia şi celor ce rătăcesc calea, aratându-le drumul spre cunoaşterea celuilalt. Sunt legaţi precum ziua şi noaptea, ca două entităţi care nu pot exista una fără cealaltă într-un ciclu echilibrat.

Noaptea se naşte din spiritul incandescent al zilei, iar ziua se scurge aşteaptând sărutul nopţii într-un flux energetic scânteietor. Sunt atât de diferiţi şi totuşi atât de identici. Sunt ca două sfere unite inseparabil printr-un punct prin care se scurge fluidul imaterial numit dragoste.

Momentul adevarului...

În viaţa fiecăruia dintre noi, atunci când încercăm să fim sinceri cu propria conştiinţă, se dezvăluie momentul adevărului. Acel adevăr pe care l-am ignorat considerând că nu va ieşi niciodată la iveală. Există în fiecare om o determinare a ceea ce este şi a ceea ce ar trebui să fie. Este o manifestare prin care, înţelegători, închidem ochii în faţa a ceea ce ar trebui să fim şi... timpul trece, ne dedăm altor planuri, altor căi decât cele pe care ar trebui să le urmăm crezând că adevărul nu ne va prinde din urmă. Şi când ne aşteptăm mai puţin ni se dezvaluie în deplinătatea realităţii lui. Este momentul cel mai dureros, cel mai tulburător, este momentul când ai dori să dai timpul înapoi sau să te mai naşti o dată. Refuzi cu o cruntă impotrivire să crezi ceea ce ţi se arată, încercând să găseşti justificări sau răzbunări puerile, dar totul este în zadar. Adevărul se arată limpede din sfera lui înaltă.

Aproape întotdeauna, atunci când se apropie finalul, când momentul bilanţului cu viaţa este inevitabil, adevărul în haina simplă şi cu demnitatea sa de necontestat, se dezvăluie pentru a nu pleca din viaţa asta fără să ştii ce ai greşit. Doar înţelepciunea te poate împăca cu adevărul, doar atitudinea unui om ce a înţeles viaţa în adevăratul ei sens va putea aduce împăcarea cu sine şi cu cei din jur. Altfel, cel ce n-a înţeles nimic din viaţa pe care a trăit-o şi mai mult de atât, nu a înţeles adevărul existenţei sale, va pleca răzvrătit pe sine şi pe cei din jur, acuzând în dreapta şi în stânga de propriile neputinţe.

Trecând pe lângă adevăr, credem că suntem mai puternici decât el, îl sfidăm, suntem tentaţi să luăm partea uşoară a vieţii,  ne dedăm doar plăcerilor trupului fără să gândim că adevărul ne pândeşte din umbră şi , atunci când lumea pare că se închină la picioarele noastre şi nimic nu ne poate atinge, va ieşi la iveală. Atunci când nu mai poţi indrepta nimic din ceea ce a fost, te va obliga să-l priveşti în faţă, să-l recunoşti. Dacă până atunci a existat o perioadă de acalmie, acum totul se întoarce împotriva ta... Ai semănat vânt, culegi furtună... Ai ales indiferenţa faţă de ceilalţi, un drum paralel cu adevărul, o cale a ignoranţei voite, o devenire imorală, o cădere în abisul fiinţei, n-ai ştiut să dăruieşti iubire, acum primeşti indiferenţă şi acceptare, ceea ce este chiar prea mult în schimbul dragostei şi al dăruirii pe care tu la rândul tău nu ai ştiut sau nu ai dorit să le arăţi. Totul devine dramatic, greu de acceptat. În interiorul fiinţei se produc cutremure devastatoare, sufletul este chinuit de lipsa afectivităţii şi nici în ultimul ceas nu recunoşti că vina îţi aparţine... tot speri într-o întoarcere a sorţii şi a unui tribut ce nu trebuie plătit.

Nu poti pretinde ceea ce n-ai dăruit, nu poţi fi ceea ce n-ai fost la momentul potrivit, nu poţi primi ceea ce nu cunoşti - iubirea. Sentimentul nu poate fi trăit decât dacă ai aflat semnificaţia cuvântului inălţător de o dimensiune indefinită. Numai atunci poţi simţi iubirea, sentimentul ce are o multitudine de forme şi simţiri. Dar dacă tu nu ai ştiut sau nu ai vrut să te dăruieşti prin iubire celor din jur, acum nu poţi pretinde iubirea lor sau nu poţi întinde rugător mâinile înspre dragoste, trebuie să te mulţumeşti cu felul în care ştiu să te iubească cei din jur. Şi ei chiar te iubesc, numai că tu nu ştii ce-i iubirea...

Mai devreme sau mai târziu, adevărul din viaţa fiecăruia, nu iartă. Şi este cumplit atunci când îl conştientizezi sau atunci când doar celor din jur li se arată, neputincioşi de a face ceva pentru cel care l-a refuzat de-a lungul vieţii.
Tot ceea ce n-ai făcut la momentul potrivit te ajunge din urmă. Uneori sub forma gândurilor ce nu-ţi dau pace sau a neîmplinirilor afective şi emoţionale. Sunt precum poverile purtate îndelung pe un drum colbuit şi întortocheat ce pare fără de sfârşit. Şi este fără de sfârşit... drumul se va continua şi ”dincolo” de viaţă pentru că va trebui să iei adevărul cu tine acolo unde nu există decât adevăr. Va trebui să înveţi la final de existenţă că viaţa nu are decât o singură faţă şi o singură cale şi dacă te-ai abătut voit sau ne voit din drumul adevărului acesta te va urmări trezind conştiinţa din somnul ignoranţei.

Răzbunarea, răzvrătirea ca rezultat al renegării adevărului, este absolut inutilă... de fapt este o răzbunare impotriva propriei conştiinţe ce a ignorat adevărul de-a lungul existenţei, iar acum este tardiv. Manifestarea stârneşte milă şi dureroasă înţelegere din partea celor jur pentru cel ce a refuzat întreaga sa existenţă, să de dăruiască.
Momentul adevărului în viaţa fiecăruia este inevitabil... Mai devreme sau mai târziu, indiferent cât fugi de adevăr, acesta te va prinde din urmă. Va sosi momentul în care confrunatrea va fi cruntă şi numai înţelepciunea  te poate face să înţelegi unde ai greşit.

Sărutul străin al mamei

Multe sunt durerile şi dezamăgirile lumii, dar precum sărutul străin al mamei nu este nici una dintre ele. Când legătura aceea mistică şi magică, transcendentă chiar, dintre două fiinţe ce cu mulţi ani în urmă au fost un singur suflet, încă de la zămislire n-a avut nimic dumnezeiesc, va fi doar o uniune străină şi rece. Aşa precum Iuda l-a sărutat pe Hristos, tot aşa şi mama îşi sărută născutul. Pare dur şi lipsit de sens, exagerat, mama nu poate fi decât dragoste şi dăruire pentru copilul ei. Dar nu întotdeauna se întâmplă aşa...

Dumnezeu a dăruit femeii miracolul de a fi mamă, dar nu i-a dat şi credinţa în divinitate pentru a se închina icoanei copilului ei. Credinţa trebuia s-o dobândească singură ca mai apoi să iubească tot ceea ce Dumnezeu a creat, şi mai cu seamă darul dăruit de El, minunea prin care devenea mamă. Înţelepciunea mamei ar trebui să socoată pruncul un dar de nepreţuit pe care trebuie să-l iubească cu toată fiinţa ei aşa cum l-a şi zămislit. Dar uneori pruncul este doar întâmplare în viaţa ei, o corvoadă în plus pe care o duce cu stoicism, cu blazare, cu gândul că asta este menirea ei de femeie, să facă copii. Atât. Nu să le arate dragostea de mamă, iubirea, tandreţea, fără să-i crească la umbra sufletului ei matern, ocrotiţi de cuvintele drăgăstoase şi îmbrăţişările calde la pieptu-i, ci lăsaţi la voia întâmplării şi a hazardului, în bătaia rece a unei atmosfere rigide şi nepăsătoare.

Este cumplit pentru maturul, copil cândva, să nu ştie ce-i mângâierea şi pierderea într-o îmbrăţişare maternă, căruia nu i-a rămas în suflet „parfumul” mamei, acea magie ce o porţi cu tine şi dincolo de moarte. Maturul ce nu ştie cum sună un cuvânt de mângâiere, de încurajare, de alint, ce nu a aflat nicicând cum mâna ei într-un gest blînd însoţit de un „lasă că trece...” i-a şters lacrimile de necaz sau de durere... Este cumplit pentru el, omul matur, să fi simţit doar apropieri reci cu săruturi străine şi acelea doar atunci când s-a mai adunat un an de când mama l-a adus pe lume. A crescut aproape singur aşa cum a crezut de cuviinţă şi numai printr-o minune şi ceva de Sus nu s-a rătăcit pe drumul vieţii. Nu întotdeauna acolo unde mama lipseşte, lipseşte şi Dumnezeu. Numai că Dumnezeu nu poate avea chipul şi icoana mamei.

Omul la maturitate învaţă greu să-şi manifeste sentimentele, să-şi dăruiască iubirea cu deschidere, să se dăruiască cu totul dacă mama nu s-a dăruit total lui atunci când pruncul şi mai apoi tânărul, avea nevoie să simtă fiinţa cea mai apropiată de el.
Emoţional şi afectiv, pentru el lumea începe direct cu maturitatea. Este ca şi cum s-ar trezi gol, aruncat în viaţa asta străină fără să-i fie arătată calea de catre sufletul din care a văzut lumina zilei. De abia acum începe să înveţe dragostea, iubirea, tandreţea, apropierea de bărbat sau de femeie, să îşi iubească copiii aşa cum el n-a fost iubit. A trebuit să înveţe de la alţii cu durere şi suferinţă lecţia de a deveni părinte şi cum să se dăruiască lor altfel decât s-au purtat părinţii lui cu el.

E greu... nu ştie să-şi manifeste sentimentele, este stângaci, se ruşinează de propriile gesturi, nu ştie să rostească „te iubesc”, i se pare absurd şi dovadă de slăbiciune să-şi dăruiască sentimentele celor din jur. Nu ştie să mângâie, nu ştie să fie tandru, nu ştie să-şi deschidă sufletul, în interiorul lui nu se află nimic din mama care la adus pe lume. Deşi are o mamă, mama a lipsit din viaţa lui, din fiinţa lui, din simţirea lui, din întrebările la care n-a avut cine să-i răspundă, din experienţele lui de copil şi tânăr. Mama n-a fost decât străina care l-a hrănit, spiritual lipsind total din viaţa lui.

Sărutul, mângâierea, cuvintele blânde şi înţelepte rostire de mamă sunt comorile ce nu trebuie să lipsească din sufletul nici unui copil. Sunt cele mai de preţ aduceri aminte ce se dăruiesc cu mare dragoste viitorilor copii... şi partenerilor pe care îi iubesc. Suferinţa prin care trece un suflet de copil născut dintr-o mamă prezentă doar fizic, va fi transmisă dramatic viitorilor născuţi. Şi acest perpetum mobile al sentimentelor zăvorâte în închisoarea sufletului, nu are sfârşit.