Idilica toamnă...

Aproape întotdeauna toamna vine pe negândite. Doar frunzişul copacilor trădează apropiatul ei alai. De la o zi la alta, frunzele galbene smulse de vânt îmbracă trotuarele şi parcurile. Apoi ziua se stinge în asfinţit tulbure şi se naşte somnoroasă din nopţi adânci cu lună înveşmântată în voaluri de nori. Soarele se trezeşte încercănat şi de abia îşi răsfiră razele în unde neclare, ceţoase printre ramurile despuiate de frunze.

Aerul este dens ca o răsuflare grea a naturii. Totul pare un abur înmiresmat şi dulce. Apusul se scăldă în soarele blând al toamnei, în acorduri de vânt ce ciupeşte corzile asfinţitului în ritm de vals. Iar frunzele şoptesc foşnete de crinolină în valsul toamnei.

Sunt atâtea parfumuri şi culori în duhul toamnei, ambră şi mosc, violet apus şi parfum de crizanteme, cenuşă de trandafiri şi balsam de levănţică, miresme dulci de struguri copţi şi gutui date-n pârgul galben-auriu.
Parfumul toamnei se simte şi în fructele iubirii ce în primăvară erau doar flori… acum soarele tihnit de septembrie sărută obrajii roşii ai merelor şi florile de măr întârziate ce au uitat că este toamnă.

Şi pădurea geme a toamnă. Vântul răsfiră fuiorul ei de frunze torcând fire de nostalgie a amintirilor, iar Dumnezeu parcă a scăpat acuarelele toamnei în pletele copacilor… se joacă cu soarele printre ramuri şi cu penelu-I demiurgic colorează natura în culori pastelate. Toamna de chihlimbar şi soare răsfrânt în unduiri de galben, brun-roşcat, arămiu şi amintiri de verde.

Toamna este anotimpul tihnei şi al reflecţiilor, al melancoliei şi al iubirii ce poartă patina argintului vechi, al căutărilor în abisul conştiinţei, al amintirilor ce năvălesc în gânduri şi în inimi.
E vremea iubirilor romantice, iubiri cu miresme nobile pătrunzătoare până în adâncul tainic al inimii, cu plimbări pe aleile duioase ale sufletelor, îmbrăţişaţi în drumul spre iubire.

Toamna se închid cărările spre soare şi se deschid potecile spre inimi, în hăţişurile de sentimente năvalnice unde comorile sunt păstrate în cotloane de suflet sfinte.

Sclavie-eliberare-libertate...

Sclavia...

Sclavia presupune să depinzi fizic, spiritual sau sufletesc, de ceva sau cineva. Poţi fi sclavul unei idei, unui mod de viaţă, unei iubiri sau unui alt om.De cele mai multe ori condiţia creată devine un mod de viaţă din care nu te poţi desprinde, uneori pentru că eşti orb şi consideri că starea în care te afli este una plăcută, alteori, deşi starea creată este disconfortantă, alegi să rămâi inexplicabil în acea stare.

Cel mai rau este când depinzi de capriciile şi mofturile unor ”manifestări” care nu fac parte din tine, pe care nu le recunoşti, dar care te ţin captiv pentru că nu ai curajul sau nu consideri moral să te desprinzi din starea vicioasă în care te afli.

Poţi deveni robul unei idei în care crezi cu tărie, o idee pe care o crezi salvatoare, o idee care în concepţia ta reprezintă adevărul şi care îţi conferă siguranţă şi încredere.

Poţi deveni sclavul viciului sau al unui mod de viaţă defectuos fără să realizezi că eşti ”legat” în slujba unor obiceiuri şi năravuri distrugătoare.

Dar poţi deveni în egală măsură, sclavul unei relaţii. Condiţia dobândită te obligă să te conformezi normelor şi principiilor celeilalte persoane renunţând la propria viaţă. Cel care face abstracţie de propria persoană în favoarea celorlalţi, nu va simţi că trăieşte, va trăi tot timpul pentru alţii, viaţa lui va fi dedicată voinţei altora si dorinţelor lor.

Toate formele de sclavie distrug personalitatea, sugrumă realitatea sau îi conferă o altă dimensiune decât cea adevărată. Cu timpul starea de sclavie devine obişnuinţa, refuzând inconştient o altă stare pe care nu o cunoşti… libertatea…

Eliberare...

Eliberarea este primul pas spre libertate. Conştientizarea dependenţei şi a apăsărilor sufleteşti, sinceritatea cu care sunt recunoscute, introspecţia labirintului sufletesc, sunt esenţiale pentru a accepta la început ideea de eliberare, apoi concretizarea ei. Importantă este dorinţa de eliberare, de a fi tu însuţi, de a nu mai fi la dispoziţia altei voinţe sau captiv într-o stare apăsătoare ce nu ţi se potriveşte.

Descătuşarea, indiferent că este fizică, sufletească sau spirituală şi oricare ar fi ”stăpânul”, o idee, o stare, un viciu, un om, te scapă din umilinţa dependenţei şi te face propriul tău stăpân. Eliberarea scoate la lumină adevărata personalitate, acel ”eu” pierdut în spatele unei false personalităţi.

Există două lumi total diferite. O lume privită prin ochii ”stăpânului”, aşa cum se vede ea din postura de rob şi cealaltă lume a libertăţii ce are o cu totul altă faţă. Eliberarea este puntea spre lumea libertăţii, o lume privită prin propii ochi, unde poţi gândi şi îţi poţi urma propria voinţă.

Eliberarea este momentul în care sufletul se naşte din nou, este scăpat uneori din închisoarea propriei minţi, alteori rupând acele legături invizibile ale dependenţei, renaşte din propria-i cenuşă.

Prin eliberare se face lumină. Cenuşiul tern şi apăsător al simţirii se transformă în bine şi frumos. Sentimentele renasc. Dacă în sclavie predomină sentimentele negative precum supărare, ură, dezgust, dezinteres, tristeţe, amărăciune sau false sentimente precum bucurie, fericire şi plăcere în viciu, când se naşte gândul eliberării,

sentimentele frumoase renasc, inmuguresc simţiri ce până atunci erau doar umbre.

Libertate...

Fără libertate te simţi precum o pasăre cu aripile frânte, iar atunci când o dobândeşti, simţi că zbori. Libertatea este importantă în viaţa unui om. A fi liber nu înseamnă a îndepărta toate barierele morale, prin urmare libertatea nu este libertinaj. Libertatea presupune să poţi alege ceea ce doreşti să faci, să-ţi poţi asculta voinţa şi în acord cu conştiinţa să dai curs dorinţei.

În realitate sunt extrem de puţini oameni liberi cu adevărat. Şi nu atât fizic, cât spiritual. Libertatea autentică este cea a minţii şi a spiritului, când poţi gândi liber, când poţi alege ceea ce doreşti să fii, când inima şi sufletul pot iubi, pot ierta, se pot bucura.

Toate astea se împlinesc atunci când legăturile invizibile ale sclaviei se rup. Momentul este echivalent cu trezirea dintr-un coşmar. Speriat şi confuz, realizezi că eşti un alt om, nu cel care credeai că eşti sau ţi se inocula să fii. Starea interioară necunoscută până în momentul acela este cu totul alta, este o stare de bine, de împlinire şi de simţire a realităţii la adevărata ei dimensiune… Asta este libertatea…

Prietenia...

Prietenia este o comuniune de gânduri şi idei. Îţi este prieten cel căruia îi semeni şi în imaginea căruia îţi regăsesti propria imagine. Este conturul tău spiritual şi sufletesc reflectat ca într-o oglindă. În acea reflexie umană îţi vezi partea de frumos şi armonie, îţi regăseşti gândurile şi ideile împletite într-un mănunchi de viziuni uneori asemănătoare, alteori diferite, dar unite de dragoatea ce uneşte cele două suflete. Iubeşti la celălalt ceea ce ştii că există şi în tine, de aceea se spune că prieteniile nu se pot naşte decât între oameni ce se aseamană, între cei virtuoşi sau între cei vicioşi.

Rareori prietenia poate prinde viaţă între doi oameni cu conştiinţe diferite, cu nivel de moralitate diferit. Atunci, cu siguranţă, cel înălţat în fiinţare va încerca din iubire de oameni să-l ridice pe celălalt căzut în prăpastia fiinţei. Dar el nu va fi pe deplin fericit, va avea doar mulţumirea faptei bune. O prietenie trebuie să te facă fericit, să simţi plăcerea de a fi în preajma prietenului, să simţi alinare şi mângâiere atunci când sufletul îţi este apăsat de nelinişte şi tristeţe sau să simţi fericirea de a împărţi cu el bucuriile vieţii.

Prietenia adevărată este singura uniune dintre doi oameni care poate dura o viaţă. Trăinicia constă în comuniunea, gândurilor, ideilor şi sentimentelor autentice ce nu slăbesc în intensitate, dimpotrivă, sunt dinamizate permanent de întâlnirea celor două conştiinţe în toate planurile existenţiale. De-a lungul timpului creşte în intensitate, se îmbogăţeşte prin dăruirea de sine şi se transformă într-o adevărată legătură indispensabilă.

Există aparent inexplicabil acea nevoie de a şti permanent de celălalt, de a fi la curent cu problemele lui, dacă îi este bine sau dacă ceva îi tulbură liniştea. Însă cel care îţi este prieten adevărat, niciodată nu va dori să-ţi împărtăşească ceva din suferinţa lui, tocmai din iubire şi nevoia de a te proteja, te va ţine la distanţă de necazurile şi durerile lui. Ştie că de multe ori, din dragostea ce i-o porţi, durerea ta poate fi la fel de sfâşietoare ca a lui şi preferă dintr-un sentiment de protecţie, să nu te facă să suferi. Cu toate astea atunci când viaţa îţi oferă şi momente mai puţin plăcute, este minunat să simţi lângă tine un suflet care simte la fel ca tine, un umăr pe care să-ţi sprijini greutatea gândurilor, un om care te poate sfătui încotro să te îndrepţi atunci când ai de luat o decizie. Mai mult de atât, va fi omul în care ai încredere că te va susţine şi îţi va fi alături îndiferent de consecinţe.

Se spune că oamenii fericiţi nu au nevoie de prieteni, faptul că au tot ceea ce îşi doresc  si că îşi sunt ei înşişi suficienţi, denotă că pritenii nu le-ar fi de nici un folos. Nu este aşa. Omul nu poate păstra fericirea numai pentrul el, simte nevoia să o împărtăşească cuiva şi cine ar putea înţelege cel mai bine starea prin care trece, decât un prieten adevărat care nu-l invidiază şi poate participa cu bucurie alături de el la fericirea ce i-a fost dată.

Există totuşi un paradox atunci când este vorba de forme ale iubirii. Deşi prietenia şi dragostea sunt forme de iubire asemănătoare, ambele sunt sentimente nobile, iau naştere în conştiinţă, suflet şi simţire, amândouă sunt reprezentarea celui de al doilea eu, peste timp nu are viaţă decât prietenia. Este inexplicabil cum dragostea, un sentiment la fel de frumos şi nobil, moare uneori fără să lase în urmă nici o umbră de regret, pe când prietenia dăinuie în timp.

Simplitate...

În timpuri ancestrale nu era nimic altceva decât simplitate. Cu vremea totul s-a schimbat. Simplu a devenit complicat şi peste fiinţă s-a lăsat întunericul sofisticat al propriilor dorinţe. Atunci la începuturi oamenii gândeau simplu şi trăiau simplu în armonie cu natura, în locuri parcă uitate de Dumnezeu. Nu li se părea greu, erau acolo, se născuseră acolo şi nu ştiau că poate fi şi altceva, o existenţă complicată, dar lipsită de bucuria simplităţii.

Câţi dintre noi ar alege acum o viaţă simplă, bucolică, într-o casă la ţară, într-o zonă sălbatică fără să se teamă că nu va avea confort, că va fi departe de lume, că poate nu va exista televizor sau orice alt mjloc de comunicare. Că va trebui să depună eforturi imense pentru a se descurca acolo, muncind pe lângă casă, având grijă de animale şi grădină. Câţi dintre noi ar da sufocantul oraş pe un cătun liniştit, dar sărac, rupt total de hărmălaia şi nebunia oraşului. Puţini ar fi aceia ce nu se tem de simplitate, de o viaţă în armonie cu pământul simţindu-i vibraţia şi răsplătindu-i rodul cu sudoarea şi neodihna trupului.

Cei care ar alege de bună voie o altă viaţă, total diferită de cea complicată şi lipsită de esenţă, sunt cei pentru care viaţa înseamnă şi altceva decât lux, confort exagerat, shoping, supermarket-uri, distracţii, comoditate şi lâncezeală.
Singurul lucru îngrijorător este că simplitatea satului s-a denaturat şi ea, a început să îmbrace straie moderne, şi unde altă dată prin mahalale te aşteptai să te întâmpine liniştea şi pacea acum urlă manelele, zgomotul tehnologiei moderne şi al maşinilor zbârnâie la tot pasul, peste tot domneşte acelaşi vuiet specific oraşului.

Visele noastre despre un sat uitat de Dumnezeu, unde viaţa s-a oprit în loc de zeci de ani şi unde timpul curge după alt ceasornic, s-au spulberat. Sunt din ce în ce mai rare locurile şi mult mai departe de oraşe, unde încă există simplitate frustă. Dar şi acolo simplitatea tinde să fie înlocuită cu confort şi lucruri complicate, dispărând în acest fel orice urmă de aspect rustic şi tradiţie. Oamenii nu mai sunt nici acolo acele persoane senine, care iau viaţa mult mai uşor, se mulţumesc cu puţin, şi de căpătâi le este credinţa. Nu mai există nici acolo hrană naturala, case simple cu strictul necesar, spoite în alb imaculat, cu mobilier simplu. Nu mai există nici acolo atmosferă nepoluată, tihnită, cu nopţi limpezi unde se aude doar concertul greierilor.

Nu mai putem visa la frumuseţea şi liniştea unui trai într-o casă la ţară, în tihna zilelor unde singurele repere orare sunt răsăritul şi apusul, la serile geroase la gura sobei în care trosnesc lemnele şi unde miroase a gutui şi mere coapte. Visul unei nopţi de Crăciun precum atmosfera bacoviană a lui ”Decembre”, unde zăpadă este stăpână pretutindeni şi în sobă arde focul, iar în noi jarul dragostei, unde bradul împodobit  învăluie atmosfera cu miros de cetină, toate astea sunt departe, tot mai departe...